Şi plecase în goană fără să-i strîngă mîna.Se înapoiase.Îşi uitase batista.

― Ai să stai mult "acolo"?

― Cît mai puţin.

― De ce?

― Fiindcă n-am ce face!

― La revedere... Îmi dai voie să-ţi spun Dan?

― Cu plăcere.

― Numai între noi!

― Bine, Rodica.

― Vai, ce îndrăzneţ eşti!

― De ce, domnişoară?

― Nu-mi mai spune aşa!

― Atunci?

― Om vedea...

...Iată de ce Dănuţ o aştepta pe Ioana în grădină, fără să cetească romane senzaţionale.

Aştepta demult. Se plimba pe alei. Era grăbit să se întoarcă la Medeleni, dar revanşa apropiată îl ţinea pe loc.

― Bună ziua. Ce te-ai gătit aşa?

― ... Nu.

― Bine, nu!

Ioana se încruntă. Nu-şi putea stăpîni enervarea în faţa lui. Şi totuşi venise hotărîtă să fie gentilă, ca să afle dacă a primit fotografia Adiei, anunţată prin scrisoarea lui Paşa şi s-o obţie.

― Vrei să-ţi dau o carte?

― Nu...

― ...Mulţumesc, complectă Ioana glacial restul formulei de politeţă, omis sau înghiţit de Dănuţ.

Şi iar îi păru rău. Şi totuşi, o exaspera tînărul prea elegant, pudrat şi cu o falsă

frumuseţe poetică, deplasată de altfel în costumul de călărie.

― Am primit o scrisoare... anunţă Dănuţ intimidat cu o uşoară nuanţă de ironie.

― De la cine?

― De la doamna Stephano.

― O scrisoare?

Ca o bătaie de inimă, mirarea îi scăpase.

― Da, o scrisoare, repetă Dănuţ aproape sarcastic.

Ioana îl privi cu acelaşi zîmbet care-l metamorfoza instantaneu în elev repetent.

― ...Şi o fotografie, adăugă Dănuţ, aşa de încet şi de în silă, că parcă spunea o minciună.

― S-o văd.

― Poftim.

Cu fotografia în mînă, Ioana se uitase şi îl uitase. Dănuţ respiră. Mînile Ioanei ţineau autoritar fotografia, dar faţa i se luminase duios, visător, ca a celor care privesc o stea oglindită în fîntînă.

― Acuma mă crezi? zîmbi Dănuţ.

"...făcînd dîră în apa veneţiană..."

― Cînd ai primit-o? vorbi Ioana cu o surprinzătoare amenitate.

― Astăzi.

― Adorabilă... fotografie.

― Da, e bunişoară, aprobă Dănuţ fără entuziasm.

Ioana îl privi lung. Ce destin crud o lega de acest imbecil?

― Ce-i asta: " Eşti delicios, Adina"?

― Pentru mine e.

― Ruşine! Asta nu-i scrisul, nici stilul Adiei... Adinei, doamnei Stephano.

― De unde ştii?

― E scrisul dumitale.

― Nu, nu-i adevărat.

― Ba-i adevărat. Sare-n ochi. Scrisoare stupidă, imitată pe deasupra.