― Ştiu eu! Aşa-s băieţii, oftase în replică Rodica, tot comprehensivă şi admirativ dojenitoare.
― Să-ţi spun?
―Vai, mor de curiozitate!
― Doamna de la Veneţia mi-a trimis... împreună cu scrisoarea, şi o fotografie.
― Arată-mi-o...
― Poftim.
― Pare! E doamnă...
― În ce clasă-i? exclamase Rodica.
― Ei!
― Da, da, e măritată de mult... Eu...
― Aha! Vai, ce-mi spui!
― Să-ţi spun?
― Sigur, nu vezi!
― Să-ţi spun farsa...
― Numai?
― ...E prea lung ― un roman întreg ― şi prea delicat...
― Ţi, ei!
― Altădată poate... Acum vreau să te rog ceva.
― Bine-i să fii la Veneţia! suspinase Rodica, privind rochia Adinei.
― Aş vrea ― dacă nu te superi ― să scrii ceva pe dosul fotografiei...
― Eu?!
― Ca din partea doamnei.
― Ei! Asta-i nostim! Da-mi spui numele?
― Ţţ ...! Numai pronumele.
― Spune-l.
― Adina.
― Şi mai cum?
― Nu se poate!
― Te rog spune-mi. Poate o cunosc.
― Nu te-ai uitat la ea? Nu e din Iaşi.
― Ce-are a face!
― O cheamă Adina... deocamdată.
― O iubeşti tare?
― Eu? Nuuu...
― Dar ea?
― Dă!... Vezi...
― Văd bine! Îţi scrie scrisori, îţi trimite fotografii... Vai, ce bine-i să fii băiat!
― Ee-he! oftase Dănuţ, din nou extenuat,
― Şi ce să-ţi scriu?
― Ce vrei.
― Cum, ce vreau?
― Sigur. Dac-ai fi în locul ei ce-ai scrie?
― Vai, n-aş scrie!
― Presupune c-ai scrie.
― Cui?
― Cuiva...
― Spune un nume.
― Ionescu.
― Ei!
― Să spun altul?