Rodica bufni de rîs.
Puiu zîmbi compătimitor. Dar nu putea ţine-n el vestea explozivă..
― A venit Dan.
― Cine?
― Dan.
― Metaforel?
― Dan.
― Cînd? Cum? Cu ce?
― Uite-acuma, vine cu căruţa. Monica a venit călare înainte. Mă duc...
― Stai, nu te mişca! ţipă Olguţa cu tonul hoţilor cînd comandă: "Sus mîinile.
Într-o clipă îşi trase rochia, pe dos, încălţă papucii de tenis, fără ciorapi, omiţînd să-şi lege şireturile, uită să-şi scoată prosopul răsucit în turban pe cap ― şi răsări dezmăţată în faţa lui Puiu.
― Descălecă.
― De ce?
― Imediat.
Puiu descălecă.
Olguţa-i încălecă bicicleta şi, subt ochii uluiţi ai lui Puiu, porni săgeată, turc la cap, derbedeu la picioare, urmată de salturile ogarilor albi.
Rodica se îmbrăca amănunţit. Printr-o crăpătură a rogojinei, Puiu o urmări trăgîndu-şi ciorapii, punîndu-şi cămeşa...
Pentru întîia oară Rodica văzu ce lipsea cabinei de baie: oglinda. Ştia totuşi, din oglinzile retrospective, că îmbrăcatul în grabă şi pieptănatul la fel, n-o dezavantajau. Dimpotrivă: obrajii sînt mai roşii, de emoţie, părul ciufulit pare creţ...
Şi simţi de asemeni lipsa unei alte oglinzi la Medeleni: un băiat mai mare decît Puiu. De asta poate regreta oglinda în care ar fi putut aranja cu băgare de seamă
ceea ce, în lipsa ei, lăsa la voia întîmplării, cu optimism de altfel.
― Puiule... ce faci?
Îl prinsese, fiindcă de la o vreme Puiu închisese ochii ca să mai păstreze imagina Rodicăi dezbrăcată.
― Să nu mă spui, te rog!
― A! Te temi de Olguţa!
Îi zîmbea. Puiu, cu obrajii roşi, îi zîmbi.
― Nu te spun, dar să nu te mai prind!
Îl bătu peste obraz şi o luară la goană.
Descălecarea din căruţă avu loc acolo unde doamna Deleanu întîlni norul de colb. Cînd o văzu pe mama în braţele lui, mai mică decît el, gîfîind, cu părul sur ―
i se strînse inima.
Acelaşi blînd parfum de şifonieră deschisă ― cu bomboane acre, şocolăţi, livănţică şi flacoane de parfum ― răspîndea doamna Deleanu, dar lacrimile îi curgeau pe subt ochelari: în grabă, ridicîndu-se pripit de la pian, uitase să şi-i scoată. I-i scoase Dănuţ, zîmbindu-i.
― Dă-mi-i mie, mamă. Nu vreau să te văd cu ochelari.
Avea ghetele prăfuite doamna Deleanu, şi-şi uitase batista. I-o dădu Dănuţ.
Monica nu îndrăznise. Ea venea în urmă, ţinînd dîrlogii, cu Mircea alături. În urma lor, cele două căruţe veneau la pas, scîrţietoare. Gheorghiţă, după ce sărutase mîna
doamnei Deleanu, o luase la goană spre poartă unde văzuse pe statuara mama Maria. Olguţa trecu pe lîngă el săgeată: o recunoscu prea tîrziu .Chiui după ea ca un desperat: "Săru... mînaaa..." ― şi dădu din cap: "Amarnică-i duduia Olguţa!"
― S-salve, mă!
Se pupară, se priviră. Bufniră de rîs.
― Bine, Olguţa!
― Bine, Metaforel!
Doamna Deleanu interveni, severă:
― Olguţa, cum eşti îmbrăcată?! Avem musafiri... Mircea... Băiat mare...
