Şi pînă adormea, asculta glasul Olguţei, spunîndu-i: "Noapte bună, Puiule".
Asta se numea fericire. Daca Olguţa-i răspundea: "Bine, Cuţulachi, du-te la culcare", nu se omora, dar adormea tîrziu, cu perna udă şi obrajii la fel. Asta se numea desperare.
Desigur că din trei sute şaizeci şi cinci de nopţi, cîte are anul, nu toate erau fericite: dimpotrivă.
Dar nopţile desperate erau urmate, a doua zi, de fericirea de a o vedea pe Olguţa ― chiar dacă-i spunea Cuţulachi ― aşa că anii lui Puiu, în totalul lor negru şi alb, erau fericiţi.
De ce venise Rodica?...
De ce-o văzuse goală?...
O cunoştea mai demult pe Rodica şi n-o putea suferi fiindcă prezenţa ei însemna imediata lui expulzare.
― Nu te mai ţine de coada fetelor: eşti băiat, Cuţulachi!
Cînd Olguţa era singură, îl mai tolera, cînd era cu Rodica niciodată, ca şi cum Puiu n-ar fi devenit "băiat" decît atunci cînd erau mai multe fete împreună.
La Iaşi, Rodica se arăta prea familiară cu el. Îl bătea peste obraz, îl tutuia cu ifosul nesuferit al celor din cursul "superior". Şi era grasă pe deasupra. Aşa cel puţin i se părea lui, aprobînd întru totul porecla Buftachi, dată Rodicăi de Olguţa.
S-o fi iubit pe Rodica?... De unde! Nu, din pricină c-o iubea pe Olguţa. Poate că
dacă n-ar fi iubit-o pe Olguţa, ar fi iubit-o pe Monica. Dar pe Rodica! Să iubeşti pe un Buftachi ca Rodica!
Uneori, cînd era supărat pe ea, o făcea "gîscă" sau "vacă": natural, în mintea lui. Rodica era grasă ca o femeie, adică avea piept rotund ca guşa hulubilor, obraji plini, pulpe robuste, şi totodată era băieţoasă. Altfel decît Olguţa, se înţelege. Nu ştia să joace tenis, nici să călărească, nici să ţie floreta, nici să se încrunte, nici să
privească "teribil", nici să persifleze. Rîdea prosteşte, cum rîd toată ziua băieţii între ei, mînca mereu, îi plăcea să se zbînţuie, să ţipe, să gesticuleze...
În faţa ei, Puiu nu s-ar fi jenat să spuie: "Du-te dracului; ce te hlizeşti?
cărăbăneşte-te; ho! nu te holba la mine; porc de cine; marş!" vocabularul şcolar din recreaţie. Dacă nu scăpa astfel de vorbe faţă de Rodica, asta se datora numai prezenţei Olguţei sau Monicăi. Dar cu Rodica s-ar fi putut purta "golăneşte" fără
să-i pară rău.
La Iaşi o vedea numai în uniforma zilelor de şcoală.
Şi iată că Buftachi venise la Medeleni. Tot Buftachi, dar altfel Buftachi. Chiar în ziua sosirii Buftachi venise la dejun îmbrăcată într-o rochie subţire de foulard ca cireşele roşii; cu obrajii rumeni, părul castaniu închis, atîrnîndu-i pe spate în două
cozi grele şi lucioase; cu buza de sus uşor umbrită de un puf care făcea gura mai roşie; cu pantofi care făceau gleznele subţiri şi ciorapi de mătasă care dădeau picioarelor zvelteţă cambrată.
Abia atunci se oprise Puiu asupra expresiei "ca o cireaşă", nebăgată în seamă
pînă atunci. Buftachi era ca o cireaşă într-un pahar cu apă: răspîndea o veselie rumenă, cărnoasă.
La dejunul acela, cît şi după dejun, Puiu privise pe furiş ceea ce pînă atunci nu privise decît la Sevastiţa ― ţărăncuţa care-o slujea pe Olguţa ― sînii. Cînd Rodica se apleca mai tare, prin decolteul bluzei de vară vedea îmbinarea arcurilor albe:
caldă gropiţă. Şi se roşea. Puiu nu scosese nici un cuvînt la dejun. După dejun, în pridvor, Rodica îl ciupise de gît ― ca la Iaşi. Puiu se scuturase ostil şi plecase.
Dacă Olguţa şi Monica n-ar fi fost acolo, ar fi rămas.
Goală, Rodica nu mai era "grasă". Era cum trebuie să fie o femeie foarte tînără: plină, îmbelşugat voinică, dar avîntată.
Cînd era cu Olguţa şi Monica, şi cînd îşi amintea înadins de trupul Rodicăi ―
ca s-o dispreţuiască mai tare ― îşi spunea că-i pîntecoasă. Ţinea minte linia mijlocului rotund şi neted, curba galeşă a pîntecelui pornind dintr-o cută şi arcuirea şoldurilor, perfectă ca a unui dîmb nins.
Dar cînd o privea pe Rodica, din caişi, sau cînd, seara, îşi aducea aminte de ea se bucura că Rodica are şolduri şi pîntece, şi parcă i se umpleau palmele de un val, care le rotunjea în cupe. O visa des şi o ura des. Îl trata ca pe un copil. Într-o zi îi vîrîse mîna rece, pe după gît, înfrigurîndu-i spinarea. Puiu se smuncise, răstindu-se:
― Dacă ţi-oi face la fel?
― Fă-mi!
Puiu se roşise şi plecase.
Rodica îşi mînca unghiile. Din pricina asta, Olguţa-i spunea că are degete buzate. Puiu era fericit că mai are un motiv de dispreţ pentru Rodica şi o dispreţuia cu expresia Olguţei.
Dar seara, în patul lui, şi degetele buzate îi făceau o plăcere trupească. Le simţea parcă alunecîndu-i, rotunde, elastice, pe spinare... Şi-o închipuia dormind pe Rodica...
Dar o iubea pe Olguţa.
Pe Olguţa îi plăcea să şi-o închipuie toamna, în odaia de la Iaşi a Monicăi. Ar fi vrut s-o ştie bolnavă, puţin, nu mult, s-o doară gîtul, de pildă. Să-i fie frig. Să fie ceva mai palidă, mai puţin energică. Înfrigurată, să aibă un şal pe umeri şi să stea zgribulită în fundul divanului. Leila să toarcă. În sobă să ardă focul. Olguţa să fie îmbrăcată în haine de toamnă, cu puţin miros de naftalină: rochie de culoare închisă, neagră mai ales, ghete înalte. O îmbrăcăminte de doliu.
El să stea la picioarele divanului sau la picioarele Olguţei. Afară, frig, burniţă.
Să fie şi el bolnav, ca Olguţa să se arate blîndă cu el. Să fie zi de şcoală: nici o sărbătoare nu-i mai sărbătoare decît o zi de şcoală petrecută acasă, cînd ştii că toţi colegii stau în bănci.
Olguţa să privească spre fereastră. El să mai puie lemne pe foc, să aducă
samovarul în odaie. Să vadă mormanele de jar sclipind în umbră şi să audă clocotul muzical al apei din samovar. Să servească ceaiul Olguţei. Să se facă seară.
