"Aţi fost cuminţi, copii?" "Cuminţi", răspundeam noi în locul mamei. Erau singurele ocazii cînd treceam şi eu drept copii cuminte... Două pistoale de tinichea cu petiţe...
― ...peştişori de mintă...
― ...balonaşe, anume făcute pentru urechile mamei... Grigore, ţi-aduci aminte de cele două capete de leu de pe speteaza fotoliului?
― Cum nu?! Tata ne speria că muşcă şi tu le-ai pus în gură cîte-o bucăţică de carne crudă ca să-i îmblînzeşti. Ţii minte? Acolo a rămas carnea.
― Bietul tata!... "Măi băieţi, de unde vine aşa miros urît?" Cum să-şi închipuie bietul bătrîn că leii de lemn deveniseră carnivori!
― Se stricase carnea, papa?! întrebă Olguţa cu ochii scînteietori de mîndrie,
năvălind în trecutul poznelor părinteşti.
― Da, Olguţa, zîmbi domnul Deleanu. Parc-o văd pe mama cu ochelarii pe nas, inspectînd pe subt dulap, pe subt birouri, pe subt covor... S-a uitat la tălpi: nimic!
― Şi tu tăceai, papa?
― Tăceam, ce era să fac?
― Şi moşu Puiu nu te-a spus?
― Se poate! Fraţi şi trădători?
― Şi ce s-a întîmplat?
― Tot mama a descoperit isprava! Avea un nas! Cînd începusem să fumez ―
eram printr-a patra de liceu ― mîncam cîte o lămîie întreagă şi fugeam pe-afară
cu gura deschisă ca să nu mă simtă, şi tot mă descoperea.
― Papa, te-a bătut pentru conserve?
― Nu m-a putut prinde. M-am suit pe acoperiş, ameninţînd că mă zvîrl de-acolo dacă nu mă iartă...
― Iorgule! îl mustră doamna Deleanu.
― Aşa-i. Semănăm cu Olguţa cînd eram mic!
― Ş-acuma, papa.
― Olguţa!
― Acuma-mi sameni tu mie, oftă domnul Deleanu.
― Herr Direktor, mai spune ce făcea papa.
― Ce faci şi tu: supăra pe mama... Bietul tata! Cînd te gîndeşti că din lefuşoara lui de magistrat cinstit izbutea să puie deoparte pentru cadouri... şi pentru studii la Berlin...
Monoclul căzuse din ochiul lui Herr Direktor, lăsînd în loc privirea amintirilor. Olguţa se aşeză pe marginea divanului, îngîndurată: "Săracu moş
Gheorghe!"
― Dănuţ, adă-mi un foarfece din trusă.
― Ce ai acolo? întrebă doamna Deleanu.
Herr Direktor îşi puse monoclul.
― O surpriză!
― Spune, ce-i?
― Foarfecele are cuvîntul cu precădere.
― Ştofe?
― Ţţ!
― Bomboane?
― Ba.
― Cărţi?
― De joc?
― Eu întreb. Răspunde.
― Degeaba. N-ai să ghiceşti.
În jurul tainicului pachet se adunară toţi, privindu-l încruntaţi. Herr Direktor dezmierdă hîrtia mută.
― Pot să vă spun că vine de peste nouă mări şi nouă ţări; că e de gen neutru: honny soit qui mal y pense (1); că e cenuşiu pe dinafară şi roşu pe dinăuntru; că-i dulce la pipăit; că-i plin de pasări gingaşe care au calitatea că tac; că cei de la
care vin sînt ga... sînt palizi; şi că va fi la modă.
― Ei!
― Poftim. Mai poetic nici că se poate! Ghiciţi!
― Precizează.
― Ce să vă mai spun?... Că-n tara de unde vine se bea mult ceai.
― Rusia?
― Acolo se bea votcă.
