De aceea, în liniştea exotică a odăii turceşti, portretele străbunilor şedeau la locul lor aşteptînd să se deschidă uşa şi să năvălească strănepoţii, să se deschidă cufărul nemţesc şi să răsune veselia copiilor de-acum în faţa zîmbetului tinerilor de atunci.

...Demult, Herr Direktor abia sosit din Germania ― cu monoclu, ras pe de-a-ntregul, tuns cu numărul zero şi împodobit cu semiluna unei cicatrice de Schläger ― venise la Medeleni să facă vizită cumnatei sale şi părintelui ei, răposatul conu Costache Dumşa.

― Măi neamţule, unde să te culc pe tine? îl întrebase conu Costache privindu-l cam de sus, după un dejun subt nucul din livadă, cu lăutari şi cotnar.

― În odaia turcească, răspunsese Herr Direktor, nesocotind ― poate din pricina monoclului, poate din pricina cotnarului ― posomorala coborîtă pe faţa venerabilului bătrîn.

― Şi ce ai să faci cu cinci paturi, măi păgînule? Pentru un cap de steclă şi spîn, ajunge unul singur.

― Coane Costache, să-ţi spun care-i cîntecul: cînd m-oi culca eu singur într-o odaie cu cinci paturi... şi turcească pe deasupra am să visez că-s sultan la mine în harem. Ş-are să fie bine! Şi cînd m-oi deştepta dimineaţa cu grija celor cinci belele din vis, ş-oi vedea cinci paturi goale are să fie şi mai bine. Şi cît oi sta la Medeleni am să te binecuvîntez, coane Costache, cînd m-oi culca şi cînd m-oi deştepta, ca pe Dumnezeu.

― Măi!... Ştii că nu-i prost neamţu! Să mai aducă o steclă de cotnar. Ia să-i mai ziceţi un cîntec moldovenesc. Brava, neamţule! Tot moldovan ai rămas pe dinăuntru.

De atunci, odaia turcească în care nimeni nu intra, rămase odaia lui Herr Direktor. Vorbele lui conu Costache erau pravilă în casa bătrînească.

Rezemîndu-şi creştetul capului pe divan, Olguţa făcu o tumbă şi încă una, gata să nu le mai isprăvească.

― Olguţa, ce-nseamnă asta?

― Tumbe, mamă dragă, răspunse capul de pe divan rostogolindu-se.

― Dă-te jos.

Olguţa începu să fumeze din narghilea.

― Olguţa, astîmpără-te!

― Să-ţi ajut, Herr Direktor?

― Imposibil! Mînă de femeie în lada mea?!

Tocmai desfăcuse lada. În genunchi, în faţa ei, trăgea săltarele pe rînd. În lăzile lui Herr Direktor domnea o ordine amănunţită şi strategică. Herr Direktor cu ochii închişi şi-ar fi putut îmbrăca fracul, culegînd, una cîte una, toate cele trebuitoare de la locul lor, şi de îndată s-ar fi putut dezbrăca, îmbrăcînd pijamaua, smochingul sau un sacou.

Şi doamna Deleanu era meşteră la alcătuirea lăzilor. De unde, rivalitate.

― Cu aşa ladă nu-i greu să fii ordonat!

― Cu aşa ordine, orice ladă-i la-nălţime.

― Sfîntă modestie!

― Sfîntă dreptate!

Lui Dănuţ îi bătea inima repede, înecîndu-l. Îşi freca mereu mînile, ca jucătorii de bacara cînd au pontat fundul buzunarelor. Uitase de Olguţa şi de toate cele. Suferea, copleşit de presimţirea cadourilor... şi ceilalţi nu mai tăceau odată: ţţ-ţţ-ţţ... În preajma cadourilor, bucuria se prefăcea în chin şi nu mai era bucurie. Tot aşa păţea cînd erau prea multe bunătăţi la masă. De pildă: icre negre, ghiudem, salam, măsline marinate... şi cataif cu frişca la sfîrşit. Lăcomia îl exalta aşa de tare, încît nu-i mai era poftă de nimic şi mînca în silă, dar mult, ca să nu se căiască mai tîrziu...

Monica ştia să organizeze geamandanul cu lucruşoarele ei şi zestrea

păpuşelor. Dar ce-are-a face o biată odăiţă cu un palat!

― Tante Alice, parcă-i o vitrină!

― Bravo, Monica! Ai auzit, Grigore? Asta-i portretul ordinei tale: fanfaronadă!

― Invidia traducînd elogiul sincerităţii! Şi asta-i un portret: nu? Să trăieşti, Monica... Încep cu moşnegii. Poftim, Alice: o pereche de ochelari pentru cochetele venerabile.

― Eşti în stare !... A! Face-à-main! Merci, Grigore. N-ai uitat comisionul.

― Cum îi lada, aşa-i şi capul: ce intră nu mai iesă... decît atunci cînd trebuie.

― Napoleon!

― Al lăzilor, da... Poftim şi notele.

― Bach?

― Habar n-am! Am luat ce-ai scris. Bach sau ciorapi, mi-i totuna ― cu o uşoară preferinţă pentru ciorapi!... Of! Bine c-am scăpat! Muzica asta îmi dădea migrene.

― Cred că alte muzici... mai uşoare... mai berlineze!

― Acelea te lecuiesc de migrene.

― Migrenele capului tău!!

― Iorgule, tu ce spui?

― Eu, dragă, regret migrenele burlacilor... Mie mi-au rămas celelalte... şi piramidonul.

― Frumos!

― Şi Minerva, dragă Alice.

― Cine-i Minerva, papa?

― O cucoană, Olguţa.

― Ce nume!

― Aşa-s cucoanele!

― Sigur, papa.

Unul cîte unul, pachetele, pe jumătate desfăcute de doamna Deleanu, erau rînduite de Monica pe divanul cel mai apropiat. Aceeaşi însufleţire copilărească

creştea în toţi deopotrivă, ca subt streşinele tuturor caselor cînd se întorc păsările, primăvara. Numai Dănuţ, cu mînile înfundate în buzunarele pantalonilor, şedea ursuz, ca zgribulit de frig.

― Iorgule, ţi-aduci aminte cînd se întorcea tata de prin judeţe, de la sesiunile curţilor cu juri?

― Bietul tata! Parcă-l văd. Înainte de-a se dezbrăca, ne chema în biroul lui: