— Morții sunt întotdeauna niște sfinți, nu știi asta? comentă Müller.
— Edith era diferită de celelalte victime, Georg. Era o muncitoare puternică – o bavareză pur-sânge, din partea ambilor bunici. N-a fost violată, nici n-a fost strangulată. Nu era evreică, nu era comunistă și nici n-a cochetat vreodată cu comunismul. Nu era nici boemă, nici cosmopolită. După spusele familiei, nici măcar n-avea simpatii politice.
— Asta e prima minciună, Axel. Nicio persoană din München nu e apolitică.
— Nu pare să fi avut legături politice strânse, Georg, ceea ce o deosebește foarte mult de Anna sau de Marlena. Și a fost ucisă în plină zi, spre deosebire de celelalte. Ea și sărmana ei fetiță!
— Îngrozitor. Ucigașul nostru a devenit mai îndrăzneț deoarece reușește să scape cu comportamentul lui tot mai revoltător.
Din nou Berg își auzi gândurile redate cu vocea profesorului Kolb: Crima a luat locul actului sexual. Va avea nevoie de tot mai multe senzații ca să se simtă stimulat.
— Dacă omorurile au fost făcute de aceeași mână.
— Pantoful, Axel!
— Ah, da, pantoful.
Berg ridică din umeri.
— Cu toate că n-am făcut publică această informație, există foarte multe persoane care au aflat despre ea.
— Cine, de exemplu?
— Aproape toată lumea din departament.
— Asta nu înseamnă multe persoane.
— Înseamnă, dacă vorbesc cu nevestele lor sau cu prietenele lor care, fără
îndoială, îi îndeamnă să le furnizeze toate informațiile pe care le dețin.
Berg se uită la tavan.
— Știi, Georg, nici măcar n-am luat în considerare o nouă posibilitate dezagreabilă.
— Ce vrei să spui?
— S-ar putea să fie unul dintre noi, știi – cineva din departament.
Dintr-odată Müller încercă să se ridice în picioare, apoi se schimonosi de durere. Piciorul lui stâng era încă ridicat, deși nu mai era în extensie.
— Bist du verrückt? Cine spune asta?
— Nimeni.
VP - 288
Berg se uită la prietenul lui. Fața lui Müller era mai umflată și mai roșie decât în ajun, semn că începuse să se însănătoșească, deși arăta și mai rău din cauza asta.
— E doar o părere.
— Axel, nu se poate să crezi serios că ar fi unul dintre ai noștri.
— O crimă făcută în plină zi, Georg. O persoană oarecare ar fi fost observată dând târcoale tufișurilor. Dar un polițist? Când oamenii văd o uniformă, se uită în altă parte.
— Nu pot crede așa ceva. Refuz să cred așa ceva.
— Georg, această crimă a fost săvârșită de cineva foarte puternic și foarte arogant. Cine este mai puternic și mai arogant decât cineva din departament, cineva obișnuit să controleze oamenii, cineva care are experiența armelor de foc, cineva care are acces la arme de foc, care sunt încă ilegale pentru cetățenii simpli.
— Am luptat într-un război, Axel. Știi câți bărbați posedă un Luger sau o baionetă în debara?
— Mulți.
— Da, mulți, spuse Müller. În orice caz, mă pot gândi la cel puțin zece persoane care au o astfel de aroganță și care nu sunt din poliție. Începând cu Adolf Hitler.
— Poate că e Hitler, sugeră Berg.
Müller izbucni în râs.
— Axel, până și un comunist radical ca Gerhart Leit n-ar avea dificultăți să-l identifice pe Hitler.
Berg se încruntă la logica lui Müller. Era evident că bărbatul care s-a dus la teatru cu Anna Gross nu era Hitler.
— Țapul ispășitor, spuse Berg.
— Ce?
— Nimic.
