Kate știa că tipul era la curent cu totul, pentru că trimisese articolul în noaptea de dinainte, dar Simon Pearson voia să se dea puțin în spectacol în fața angajaților. Nu prea avusese ocazia în ultima vreme – „La naiba cu politica!
Unde sunt interviurile exclusive?” era mantra lui –, iar în ziua aceea avea să
stoarcă ultima picătură de sevă din eveniment.
— Avem povestea căsniciei fără copii, spuse Terry. „Oare asta l-a transformat pe domnul Normal într-un monstru?”
Simon zâmbi larg. Kate se strâmbă. Titlul era brutal, transforma munca ei sensibilă din timpul interviului într-un afiș strident de cinema, dar ar fi trebuit să
se deprindă cu asta până acum. „Să vindem povestea!” era o altă mantra a redactorului-șef. Era omul mantrelor. Forța brută și lecțiile învățate pe de rost erau maniera lui preferată de a lucra cu subordonații, fără nimic creativ și fără
prea multe întrebări. „Așa a grăit Simon”, glumeau reporterii.
Redactorul recunoștea un titlu bun când îl scria și credea că merită
întotdeauna să folosești un asemenea titlu de mai multe ori. Poate chiar săptămânal, atunci când îi plăcea în mod deosebit, deși renunța prompt la el atunci când până și el își dădea seama că devenise ținta batjocurii în crâșmele frecventate de jurnaliști. Titlul-întrebare „Acesta să fie cel mai rău om din Anglia?” era clasic. Dădea naștere la pariuri, întreba, nu incrimina.
VP - 246
— Am niște replici foarte bune de-ale văduvei, spuse Kate pornindu-și laptopul.
— Replici senzaționale, adăugă Terry. Toată lumea se zbătea să țină pasul cu noi aseară, iar revistele și presa străină ne cereau deja fotografiile. Suntem la fiecare colț de stradă.
— Îți arăți vârsta, Terry, spuse Simon. Nu mai există colțul de stradă. Nu știai că acum e un sat global?
Redactorul de știri rânji la mustrarea șefului său, hotărât să ia lucrurile mai în glumă. Nimic n-avea să-i strice reușita zilei – publicase știrea anului și avea să se ducă și să ceară mărirea de salariu pe care o merita cu vârf și îndesat și apoi să-și scoată nevasta – sau poate amanta – la o cină la Ritz.
Kate își consulta deja e-mailurile, lăsând bărbații să-și măsoare forțele.
— Kate, cum e Jean Taylor?
Ea se uită la redactorul-șef și observă curiozitatea sinceră cu care-i pusese întrebarea. Omul acesta ocupa unul dintre cele mai influente posturi din industria presei, dar ceea ce-și dorea cu adevărat era să fie din nou reporter, să
se implice în fiecare poveste, să pună întrebări, să aștepte în fața ușilor și să
trimită el însuși articole la birou, nu doar să le citească după alții.
— E mai inteligentă decât lasă să se vadă. Joacă rolul femeii de casă – știi tu, genul care îi stă alături soțului ei –, dar în mintea ei se petrec o groază de lucruri. Îi vine greu, fiindcă eu cred că la început chiar a fost convinsă de nevinovăția lui, dar ceva s-a schimbat. Ceva s-a schimbat în relația lor.
Kate știa foarte bine că ar fi trebuit să obțină mai multe informații; ar fi trebuit să obțină toată povestea. Îi reproșa lui Mick faptul că o întrerupsese, dar văzuse totuși în ochii lui Kate că nu mai voia să continue. Raportul de forțe din timpul interviului se schimbase constant între cele două femei, dar nu era niciun dubiu cine deținuse controlul la final. Kate nu avea de gând să recunoască asta în fața colegilor.
Ceilalți reporteri o ascultau acum, apropiindu-și scaunele de ea ca să audă
mai bine conversația.
— El e vinovatul, Kate? Soția lui era la curent? întrebă tipul care se ocupa de criminalitate. Asta vrea să știe toată lumea.
— Da și da, răspunse ea. Întrebarea e când și-a dat seama? Atunci sau mai târziu? Problema, din punctul meu de vedere, e că Jean Taylor a rămas blocată
între ceea ce știe și ceea ce-și dorește să creadă.
Toți o priviră cu atenție, așteptând să audă mai mult – și, chiar la țanc, lui Kate îi sună telefonul. Era Bob Sparkes.
VP - 247
— Scuze, Simon! Trebuie să răspund la apel. E polițistul care se ocupă de caz.
Poate obținem și o ziua 3.
— Ține-mă la curent, Kate! spuse acesta și se întoarse în biroul său, în timp ce Kate ieși pe ușile glisante care duceau la lift, ca să nu poată fi auzită.
— Bună, Bob! Aștept telefonul tău încă de dimineață.
Sparkes se afla deja în fața sediului redacției, adăpostindu-se de ploaie sub streașină clădirii.
— Hai să bem o cafea, Kate! Trebuie să vorbim.
•
Cafeneaua italiană de după colț, situată pe o străduță întunecată, era plină, și ferestrele se aburiseră de la aparatele de cafea. Se așezară la o măsuță departe de bar și se priviră preț de un minut.
— Felicitări, Kate! Ai scos de la ea mai mult decât am reușit eu.
Jurnalista își mască bucuria. Generozitatea lui Bob o dezarma și o făcea să-și dorească să-i spună adevărul. Era priceput, nu putea să nu recunoască.
— Ar fi trebuit să obțin mai multe informații. Sigur mai avea ceva de spus, dar s-a oprit când a vrut ea. A avut o stăpânire de sine incredibilă.
Înspăimântătoare, serios. Mă ținea de mână și plângea pe umărul meu din cauza monstrului cu care se măritase, dar în clipa următoare a preluat controlul fără să clipească. S-a închis în sine și a refuzat să mai vorbească. Kate amestecă
