— Probabil am îmbrățișat-o prea tare. Nu asta am vrut. A fost ca un vis, Jeanie. Apoi am acoperit-o cu sacul de dormit și cu crengi de copac și alte lucruri ca să fie în siguranță.
Observ o bucată de material albastru agățată printre rădăcinile copacului.
Suntem în genunchi lângă mormântul Bellei, iar eu mângâi pământul, o liniștesc, îi spun că acum e în siguranță.
— Totul e în regulă, dragul meu copil, spun eu, și, preț de o secundă, Glen crede că-i vorbesc lui.
Mă ridic și mă îndrept spre mașină și îl las să se descurce singur. Mașina e descuiată, și, când mă urc, setez locul acesta pe GPS drept „acasă”. Nu știu de ce, dar mi se pare că asta trebuie să fac. Glen apare, și plecăm înapoi spre casă
fără să ne vorbim. Mă uit pe fereastră la decorul de țară care ușor, ușor devine urban și mă gândesc la viitor.
•
Glen a făcut ceva oribil, dar mie îmi pasă de Bella, aș putea să am grijă de ea și s-o iubesc. Aș putea să fiu pentru totdeauna mămica ei.
Aseară am decis să mă trezesc devreme și să mă duc la ea. Pe întuneric, pentru ca nimeni să nu mă vadă plecând. N-am putut dormi așteptând momentul plecării. Eram speriată – speriată să conduc pe autostradă –, pentru că Glen era cel care conducea tot timpul la drum lung. Era specialitatea lui. Dar mi-am impus să fac și asta. Pentru ea.
M-am oprit la benzinărie fiindcă am vrut să-i cumpăr flori. Niște bobocei de trandafir pentru ea. I-ar fi plăcut. Micuți, roz și drăguți ca ea. Și niște crini pentru mormânt. Nu știam dacă să-i las acolo. Poate aveam să-i aduc acasă să
mă uit la ei împreună cu ea. Am cumpărat și niște dulciuri – Skittles, apoi, în mașină, mi-am dat seama că asta alesese și Glen. Le-am aruncat pe fereastră.
GPS-ul m-a dus direct acolo. „Ați ajuns la destinație!” mi-a spus. Și așa era.
„Acasă”, scria pe ecran. Am încetinit puțin ca să las mașina din spate să mă
VP - 263
depășească, apoi am intrat pe drumul de pământ. Se luminase de ziuă, dar era încă devreme și nu era nimeni. Am mers printre copaci și m-am uitat după Bella.
Lăsasem cârpa galbenă cu care Glen ștergea parbrizul lângă bucata de material albastru de la rădăcină și am sperat s-o găsesc acolo. Copacul nu era prea mare, și adusesem o lanternă pentru orice eventualitate. N-a durat mult s-o găsesc.
Cârpa era acolo, puțin udă de ploaie.
Planificasem ce voiam să fac. Urma să spun o rugăciune și apoi să vorbesc cu Bella, dar până la urmă n-am mai avut chef decât să mă așez și să stau lângă ea.
Mi-am întins haina, m-am pus pe jos lângă ea și i-am arătat florile. Nu știu cât am stat acolo până l-am auzit. Știam că el va fi cel care o să mă găsească.
„Predestinare”, mi-ar fi spus mama.
Mi-a vorbit foarte blând când m-a întrebat ce caut acolo. Știam amândoi, bineînțeles, dar avea nevoie să-i spun. Foarte mare nevoie. Prin urmare, i-am spus.
— Am venit s-o văd pe fetița noastră.
A crezut că mă refer la copilul meu și al lui Glen, dar Bella e de fapt fiica lui Bob și a mea. Și el o iubește la fel de mult ca și mine. Glen n-a iubit-o niciodată.
A vrut-o doar pentru el și a răpit-o.
Am stat puțin, fără să ne vorbim, apoi Bob mi-a povestit tot adevărul. Tot ceea ce Glen nu putuse să-mi spună. Cum o găsise și o pândise online. Cum poliția vizionase o înregistrare cu el urmărindu-le pe Bella și Dawn de la grădiniță, cu patru zile înainte de răpire. Cum plănuise totul.
— Spunea că a făcut-o pentru mine, am zis eu.
— A făcut-o pentru el însuși, Jean.
— Spunea că eu l-am împins la asta pentru că-mi doream foarte mult un copil. Că era vina mea. Că a făcut-o pentru că mă iubea.
Bob m-a privit cu intensitate și mi-a spus încet:
— Glen a răpit-o pentru el însuși, Jean. Nu e nimeni vinovat. Nici tu, nici Dawn.
Mă simțeam de parcă eram sub apă și nu puteam nici vedea, nici auzi nimic clar. Simțeam că mă înec. Aveam impresia că eram acolo de ore întregi când Bob m-a ajutat să mă ridic, mi-a pus haina pe umeri și mi-a luat mâna să mă
conducă. M-am întors și i-am șoptit:
— La revedere, draga mea!
Apoi am luat-o spre luminile albastre care se zăreau printre copaci.
•
Am văzut imaginile de la înmormântare la televizor. Un sicriu mic cu boboci de trandafir pe capac. Au participat sute oameni, dar eu n-am putut să mă duc.
VP - 264
Dawn a obținut un ordin de restricție pe numele meu. Am depus o cerere la tribunal, dar judecătorul a fost de acord cu psihiatrul că ar fi fost prea mult pentru mine.
Am fost acolo, totuși.
Bella știa că sunt acolo, și ăsta e singurul lucru care contează.
