Brusc, îmi dau seama că nici măcar nu m-a întrebat.
— Știu cine sunteți, doamnă Taylor, îmi răspunde.
Cu alte cuvinte: „Dumneavoastră sunteți știrea”.
— Să nu stăm aici! îmi spune.
Și cumva, în timp ce vorbește, reușește să intre.
Mă simt copleșită de modul în care decurge totul, iar ea profită de tăcerea mea ca să-mi ceară permisiunea de a merge la bucătărie să pregătească un ceai.
VP - 4
O urmez – nu e o bucătărie foarte mare, motiv pentru care suntem un pic înghesuite, dar ea își face loc, umple ibricul și deschide toate sertarele, în căutarea ceștilor și a zahărului. Stau pur și simplu nemișcată, așteptând ca totul să se întâmple.
Îmi vorbește despre mobila de bucătărie.
— Ce bucătărie la modă! Mi-ar plăcea ca și a mea să arate la fel.
Dumneavoastră ați decorat-o?
Am senzația că vorbesc cu un prieten. Nu așa mi-am imaginat că se întâmplă
atunci când vorbești cu un reporter. Mă gândeam că e ca și cum ai vorbi cu un polițist. Îmi spuneam că va fi un calvar, un interogatoriu. Cel puțin, asta e ceea ce mi-a spus soțul meu, Glen. Dar nu e așa.
— Da, eu și soțul meu am ales ușile albe și mânerele roșii pentru că arată
foarte curat, îi răspund.
Stau în propria-mi bucătărie și discut despre mobilă cu o reporteriță. Glen ar fi făcut o criză.
— Pe aici, nu? îmi zice, iar eu deschid ușa spre camera de zi.
Nu sunt sigură că o vreau în casa mea – nu știu cum mă simt. Nu mi se pare în regulă să protestez în momentul ăsta – stă pur și simplu și discută, cu o ceașcă de ceai în mână. E amuzant, chiar mă bucur de atenția care mi se acordă.
Mă simt foarte singură în casă de când Glen nu mai este.
Iar ea pare stăpână pe lucruri. E chiar un sentiment plăcut să am din nou pe cineva care să se ocupe de mine. Începuse să îmi fie frică de ideea că va trebui să mă ocup singură de toate, dar Kate Waters îmi spune că va rezolva ea totul.
Nu trebuie decât să-i povestesc viața mea.
Viața mea? Nu cred c-o interesează cu adevărat viața mea. N-a venit la ușa mea ca să afle despre Jean Taylor. Vrea să știe adevărul despre el. Despre Glen.
Soțul meu.
Vedeți, soțul meu a murit cu trei săptămâni în urmă. Lovit de autobuz, chiar la ieșirea din Sainsbury. Cu o clipă înainte era acolo, vorbindu-mi despre ce tipuri de cereale ar fi trebuit să cumpăr, iar în clipa următoare era mort pe șosea. Traumatisme craniene, mi s-a spus. Mort, oricum. Stăteam acolo și-l priveam, întins pe jos. Oamenii se îmbulzeau, căutând pături să-l acopere, și o dâră de sânge curgea pe trotuar. Nu foarte mult sânge. El ar fi fost bucuros. Nu-i plăcea deloc mizeria.
Toți erau amabili și încercau să mă împiedice să-i văd corpul, dar eu n-am putut să le spun că eram fericită că Glen nu mai era. Se terminase cu aiurelile lui.
VP - 5
2.
Miercuri, 9 iunie 2010
Văduva
Poliția a venit la spital, bineînțeles. Până și inspectorul Bob Sparkes a apărut în direct la A&E să discute despre Glen.
Nu le-am spus nimic nici lui și nici celorlalți. Le-am spus că nu am nimic de adăugat și că sunt mult prea necăjită ca să pot vorbi. Am plâns puțin.
Inspectorul Bob Sparkes a făcut parte din viața mea multă vreme – mai mult de trei ani –, dar cred că va dispărea odată cu tine, Glen.
Nu-i spun nimic despre asta lui Kate Waters. Stă așezată pe celălalt fotoliu din camera de zi, ține ceașca de ceai cu ambele mâini și dă din picior.
— Jean, îmi spune – observ că nu mi se mai adresează cu „doamnă Taylor” –, presupun că săptămâna asta a fost groaznică pentru tine. Și, ținând cont de toate prin câte ai trecut…
Nu-i răspund, privesc pur și simplu la ceașca mea. Habar n-are prin ce am trecut. De fapt, nimeni nu știe cu adevărat. N-am putut spune nimănui. Glen îmi zicea că așa e cel mai bine.
Așteptăm în tăcere, apoi ea încearcă o altă tactică. Se ridică și ia o fotografie cu noi doi de pe șemineu – o fotografie în care amândoi râdem de ceva.
— Pari atât de tânără! îmi spune. Poza e făcută înainte să te măriți?
Încuviințez din cap.
— Vă știați de multă vreme? V-ați cunoscut la școală?
— Nu, nu la școală. Ne-am cunoscut în stația de autobuz. El arăta foarte bine și mă făcea să râd. Aveam șaptesprezece ani și eram ucenică la o coafeză din Greenwich, iar el lucra într-o bancă. Era mai în vârstă și purta costum și pantofi de firmă. Era altfel.
