Dumneavoastră ați decorat-o?

Am senzația că vorbesc cu un prieten. Nu așa mi-am imaginat că se întâmplă

atunci când vorbești cu un reporter. Mă gândeam că e ca și cum ai vorbi cu un polițist. Îmi spuneam că va fi un calvar, un interogatoriu. Cel puțin, asta e ceea ce mi-a spus soțul meu, Glen. Dar nu e așa.

— Da, eu și soțul meu am ales ușile albe și mânerele roșii pentru că arată

foarte curat, îi răspund.

Stau în propria-mi bucătărie și discut despre mobilă cu o reporteriță. Glen ar fi făcut o criză.

— Pe aici, nu? îmi zice, iar eu deschid ușa spre camera de zi.

Nu sunt sigură că o vreau în casa mea – nu știu cum mă simt. Nu mi se pare în regulă să protestez în momentul ăsta – stă pur și simplu și discută, cu o ceașcă de ceai în mână. E amuzant, chiar mă bucur de atenția care mi se acordă.

Mă simt foarte singură în casă de când Glen nu mai este.

Iar ea pare stăpână pe lucruri. E chiar un sentiment plăcut să am din nou pe cineva care să se ocupe de mine. Începuse să îmi fie frică de ideea că va trebui să mă ocup singură de toate, dar Kate Waters îmi spune că va rezolva ea totul.

Nu trebuie decât să-i povestesc viața mea.

Viața mea? Nu cred c-o interesează cu adevărat viața mea. N-a venit la ușa mea ca să afle despre Jean Taylor. Vrea să știe adevărul despre el. Despre Glen.

Soțul meu.

Vedeți, soțul meu a murit cu trei săptămâni în urmă. Lovit de autobuz, chiar la ieșirea din Sainsbury. Cu o clipă înainte era acolo, vorbindu-mi despre ce tipuri de cereale ar fi trebuit să cumpăr, iar în clipa următoare era mort pe șosea. Traumatisme craniene, mi s-a spus. Mort, oricum. Stăteam acolo și-l priveam, întins pe jos. Oamenii se îmbulzeau, căutând pături să-l acopere, și o dâră de sânge curgea pe trotuar. Nu foarte mult sânge. El ar fi fost bucuros. Nu-i plăcea deloc mizeria.

Toți erau amabili și încercau să mă împiedice să-i văd corpul, dar eu n-am putut să le spun că eram fericită că Glen nu mai era. Se terminase cu aiurelile lui.

VP - 5

2.

Miercuri, 9 iunie 2010

Văduva

Poliția a venit la spital, bineînțeles. Până și inspectorul Bob Sparkes a apărut în direct la A&E să discute despre Glen.

Nu le-am spus nimic nici lui și nici celorlalți. Le-am spus că nu am nimic de adăugat și că sunt mult prea necăjită ca să pot vorbi. Am plâns puțin.

Inspectorul Bob Sparkes a făcut parte din viața mea multă vreme – mai mult de trei ani –, dar cred că va dispărea odată cu tine, Glen.

Nu-i spun nimic despre asta lui Kate Waters. Stă așezată pe celălalt fotoliu din camera de zi, ține ceașca de ceai cu ambele mâini și dă din picior.

— Jean, îmi spune – observ că nu mi se mai adresează cu „doamnă Taylor” –, presupun că săptămâna asta a fost groaznică pentru tine. Și, ținând cont de toate prin câte ai trecut…

Nu-i răspund, privesc pur și simplu la ceașca mea. Habar n-are prin ce am trecut. De fapt, nimeni nu știe cu adevărat. N-am putut spune nimănui. Glen îmi zicea că așa e cel mai bine.

Așteptăm în tăcere, apoi ea încearcă o altă tactică. Se ridică și ia o fotografie cu noi doi de pe șemineu – o fotografie în care amândoi râdem de ceva.

— Pari atât de tânără! îmi spune. Poza e făcută înainte să te măriți?

Încuviințez din cap.

— Vă știați de multă vreme? V-ați cunoscut la școală?

— Nu, nu la școală. Ne-am cunoscut în stația de autobuz. El arăta foarte bine și mă făcea să râd. Aveam șaptesprezece ani și eram ucenică la o coafeză din Greenwich, iar el lucra într-o bancă. Era mai în vârstă și purta costum și pantofi de firmă. Era altfel.

Povestesc de parcă ar fi vorba despre vreun roman de dragoste, iar Kate Waters își notează ideile în caiet, încuviințând din cap ca și cum ar înțelege. Dar nu mă prostește ea pe mine.

De fapt, Glen nu părea foarte romantic la început. Ne întâlneam, de obicei, în localuri întunecoase – la cinema, pe scaunul din spatele Fordului Escort pe care îl conducea, în parc –, nu aveam prea mult timp la dispoziție pentru vorbit. Dar VP - 6

îmi amintesc prima dată când mi-a spus că mă iubește. M-am zvârcolit de parcă

îmi simțeam fiecare milimetru de piele. Pentru prima dată în viață simțeam că

trăiesc. I-am spus că și eu îl iubesc. Cu ardoare. Că nu pot mânca și nici dormi pentru că mă gândesc tot timpul la el.

Mama mi-a spus că ceea ce mi se întâmplă se numește „fascinație”, asta pentru că mă vedea năucă prin casă. Nu cred că înțelegeam ce vrea să spună

prin „fascinație”, știu doar că voiam să fiu cu Glen tot timpul, iar pe vremea aceea el îmi spunea că simte la fel. Cred că mama era puțin geloasă. Se baza pe mine.

— Se bazează prea mult pe tine, Jeanie, îmi spunea Glen. Nu e sănătos să

umbli peste tot însoțită de fiica ta.

Am încercat să-i explic că mama se temea să iasă singură, dar Glen mi-a spus că era doar egoistă.

Era foarte protector, alegea câte un loc pentru mine departe de bar – „Nu vreau să te deranjeze zgomotul”, îmi spunea – și comanda în restaurante în așa fel încât să încerc lucruri noi: „Asta o să-ți placă la nebunie, Jeanie. Gustă!”

obișnuia să-mi spună. Îl ascultam, și, de cele mai multe ori, lucrurile noi pe care le încercam erau minunate. Și, chiar dacă nu erau, nu-i spuneam nimic, ca să nu-i rănesc sentimentele. Tăcea dacă-i reproșam ceva. Uram asta. Simțeam că-l dezamăgesc.

Nu mai fusesem niciodată cu cineva ca Glen, cineva care să știe ce vrea de la viață. Ceilalți bărbați nu erau decât… băieți.

Doi ani mai târziu, când Glen m-a cerut de nevastă, n-a îngenuncheat în fața mea. S-a apropiat de mine și mi-a spus:

— Ești a mea, Jeanie. Suntem meniți să fim împreună… Hai să ne căsătorim!

Mama era deja de partea lui, oricum. Venea deseori cu flori și-i spunea: „Un mic cadou pentru cealaltă femeie din viața mea”. Mama se simțea bine, iar el îi vorbea despre Coronation Street 1 sau familia regală, și mamei îi plăcea enorm.

Spunea că sunt o femeie norocoasă. Că el m-a ajutat să mă descopăr. Că voi fi cineva mulțumită lui. Era convinsă că va avea grijă de mine. Și a avut.

— Ce fel de om era el? mă întreabă Katy Waters, aplecându-se spre mine ca să mă încurajeze.

Aha! Vrea să știe cum era înainte să înceapă lucrurile urâte.

— A, era minunat! Foarte, foarte iubitor, avea tot timpul senzația că nu face suficient de multe pentru mine. Îmi aducea flori și cadouri. Îmi spunea că eu sunt aleasa lui. Eram impresionată. N-aveam decât șaptesprezece ani.