1 Serial britanic de mare succes, care a avut premiera în decembrie 1960 și care se difuzează și în prezent.

VP - 7

Ei îi place foarte tare ce aude. Notează totul cu atenție, apoi ridică privirea din caiet. Mă abțin să nu râd. Simt că mă cuprinde isteria, dar nu sunt capabilă

decât de un suspin, iar ea întinde mâna ca s-o atingă pe a mea.

— Nu fi tristă! îmi spune. Totul s-a terminat acum.

Așa e. Adio, poliție, adio, Glen! Adio tuturor aiurelilor lui!

Nu-mi amintesc când am început să gândesc așa. Oricum, cu mult înainte de a considera toate astea niște aiureli. Eram prea preocupată să pregătesc căsnicia perfectă, începând chiar cu nunta de la Charlton House.

Mama și tata credeau că sunt prea tânără la nouăsprezece ani, dar am reușit să-i convingem. De fapt, Glen i-a convins. Era atât de hotărât, atât de devotat mie, încât tata a spus „da”, și am sărbătorit momentul cu o sticlă de Lambrusco.

Fiind singură la părinți, au plătit o avere pentru nunta mea, iar eu îmi petreceam tot timpul răsfoind reviste pentru mirese, visând la ziua cea mare.

Ziua mea cea mare. Cum mă mai agățam de gândul acesta și-mi umpleam viața cu el! Glen nu se băga niciodată.

— Ăsta e domeniul tău, îmi spunea râzând.

O spunea de parcă și el ar fi avut un domeniu al lui. Mă gândeam că ar fi locul lui de muncă; spunea că el aduce banii în casă.

— Știu că pare de modă veche, Jeanie, dar vreau să am grijă de tine. Ești încă

foarte tânără, și avem toată viața înainte.

Avea tot timpul idei mărețe, care păreau foarte interesante atunci când vorbea despre ele. Urma să fie directorul unui departament, pentru ca mai apoi să-și înceapă propria afacere. Să fie propriul lui șef și să câștige foarte mulți bani. Mi-l imaginam într-un costum elegant, cu o secretară personală, într-o mașină de lux.

— Să nu te schimbi niciodată, Jeanie! Te iubesc așa cum ești.

Așadar, am cumpărat casa cu numărul 12 și ne-am mutat imediat după

nuntă. Suntem încă aici după atâția ani.

Casa avea o grădină în curtea din față, dar am acoperit-o cu pietriș ca „să

economisim cu tunsul”. Mie îmi plăcea iarba, dar Glen voia ordine și curățenie.

A fost greu la început, imediat după ce ne-am mutat, pentru că eu fusesem dintotdeauna un pic dezordonată. Mama găsea tot timpul farfurii murdare și șosete sub patul meu de acasă. Glen ar fi turbat dacă ar fi văzut așa ceva.

Îl văd și acum scrâșnind din dinți și mijind ochii în seara când m-a prins dând cu mâna firimiturile de pâine de pe masă pe jos, după ce băuserăm un ceai, la începuturile noastre. Eu nici nu-mi dădusem seama ce fac – cred că făcusem același lucru de sute de ori fără să mă gândesc, dar de atunci nici că s-a mai VP - 8

întâmplat. În privința asta, îmi făcea bine, mă învăța cum să fac lucrurile pentru ca spațiul în care locuiam, casa noastră, să fie frumos. Așa îi plăcea lui să fie.

La început, îmi povestea totul despre slujba lui de la bancă – despre responsabilitățile pe care le avea, despre cum subalternii lui se bazau pe el, despre farsele pe care și le jucau unul altuia, despre șeful pe care nu îl putea suferi – „Jeanie, se crede mai bun decât toți” – și despre oamenii cu care lucra: Joy și Liz în biroul din spate; Scott, unul dintre recepționeri, care suferea de o boală de piele din cauza căreia se înroșea din orice fleac; May, stagiara care greșea întruna. Îmi plăcea să-l aud povestind, îmi plăcea să aflu cât mai multe despre lumea lui.

Cred că și eu îi povesteam despre munca mea, dar, de cele mai multe ori, ne întorceam destul de repede la poveștile lui.

— A fi coafeză nu e cea mai interesantă meserie, îmi spunea, dar tu o faci foarte bine, Jeanie. Sunt foarte mândru de tine.

Încerca să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea. Și reușea. Mă simțeam în siguranță fiind iubită de Glen.

Kate Waters mă privește și încuviințează iar din cap. Se pricepe, n-am ce să-i reproșez. N-am mai vorbit niciodată cu un jurnalist – în afară de momentele în care i-am gonit –, cu atât mai puțin n-am lăsat vreunul să-mi calce în casă. Sunt ani de zile de când îmi tot bat la ușă, dar niciunul n-a intrat până azi. Glen a avut grijă de asta.

Dar el nu mai este aici. Iar Kate Waters pare altfel. Mi-a zis că i se pare că noi două am avea o „legătură specială”. Că în preajma mea se simte ca și cum ne-am cunoaște de multă vreme. O înțeleg.

— Cred că moartea lui a fost un șoc, îmi spune, strângându-mi mâna din nou.

Încuviințez din cap ca o aiurită.

Nu pot să-i mărturisesc cât mi-am dorit ca Glen să moară. Mă rog, nu chiar să

moară. Nu voiam să-l doară sau să sufere, pur și simplu nu-l mai voiam lângă

mine. Visam la momentul în care poliția urma să mă sune.

— Doamnă Taylor, mi-ar fi spus agentul cu o voce gravă, îmi pare rău, dar avem vești proaste.

Anticiparea următoarei fraze aproape că mă făcea să tresar de bucurie.

— Doamnă Taylor, mă tem că soțul dumneavoastră a murit într-un accident de mașină.

Apoi mă închipuiam – mă vedeam cu adevărat – suspinând și ridicând receptorul ca s-o sun pe soacra mea.

— Mary, aș fi spus, îmi pare rău, am vești proaste. E vorba de Glen. A murit.

VP - 9

Simțeam că îi aud efectiv icnetul. Îi simțeam durerea, simțeam trăirile prietenilor față de pierderea mea, vedeam familia adunată în jurul meu. Apoi simțeam bucuria secretă.

Eu, văduva îndurerată! Să fim serioși!

Desigur, în momentul în care chiar s-a întâmplat, nu mi s-a mai părut atât de real. Pentru o clipă, mama lui a părut la fel de ușurată ca și mine că totul se terminase, apoi a pus receptorul jos și a început să-și plângă băiatul. Nu prea am prieteni cărora să le fi dat vestea, iar familia mea nu e prea numeroasă.

Kate Waters îmi spune că ar avea nevoie să meargă la toaletă și să mai bea o ceașcă de ceai; îi întind și ceașca mea și îi indic drumul spre toaletă. După ce iese, mă uit prin cameră în mare grabă, încercând să mă asigur că nu există prin preajmă obiecte de-ale lui Glen. Nicio amintire pe care ea s-o poată fura. Glen m-a avertizat. Mi-a spus toate poveștile despre presă. Aud cum trage apa și o văd revenind, apoi începe să-mi spună din nou ce femeie remarcabilă sunt și cât sunt de fidelă.

Mă tot uit la fotografia de nuntă atârnată deasupra șemineului. Părem atât de tineri, încât ai putea crede că eram îmbrăcați în hainele părinților noștri. Kate Waters mă vede privind fotografia și o dă jos de pe perete.

Se sprijină de scaunul meu și o privim împreună. 6 septembrie 1989. Ziua în care ne-am legat unul de celălalt. Nu știu de ce, dar mă umflă plânsul – primele mele lacrimi adevărate de la moartea lui Glen –, iar Kate Waters mă

îmbrățișează.

VP - 10

3.

Miercuri, 9 iunie 2010