Chemase o polițistă s-o ia pe Laura în brațe. În sfârșit, copila era în siguranță.

Toți avuseseră lacrimi în ochi – cu excepția Laurei. Privirea ei era goală.

Sparkes crezuse tot timpul că, într-un fel, nu făcuse destul pentru ea. Ar fi trebuit să depisteze legătura cu unchiul Jim de la început. Ar fi trebuit să pună

alte întrebări. S-o găsească mai repede. Șeful său și presa consideraseră

evenimentul un triumf, dar el nu putuse sărbători așa ceva. Nu după ce-i văzuse privirea.

„Unde o fi Laura acum?” se întrebă Sparkes. „Unde o fi unchiul Jim?”

•

Manor Road era împânzit de reporteri, vecini și polițiști, care-și puneau întrebări unii altora într-o adevărată orgie verbală. Sparkes își croi drum prin mulțime și ajunse la poarta cu numărul 44A, salutându-i din cap pe jurnaliștii pe care îi recunoștea.

— Bob! se auzi vocea unei femei. Salut! Ceva noutăți? Vreo pistă

promițătoare?

Kate Waters se băgă în față și zâmbi ironic-obosit. O văzuse ultima dată cu ocazia unei crime înfiorătoare în New Forest și de vreo două ori stătuseră la un pahar și o bârfă în cele câteva săptămâni care precedaseră arestarea soțului.

Aveau o lungă istorie comună: se întâlneau deseori în timpul investigațiilor, reluând de fiecare dată legătura de unde o lăsaseră. Nu chiar o prietenie, se gândi Sparkes. Era o relație prilejuită de munca lor, iar Kate era de treabă. În plus, Sparkes îi rămăsese dator pentru că, ultima dată, Kate luase decizia de a nu publica o informație până când el nu fusese pregătit s-o divulge presei.

VP - 25

— Bună, Kate! Abia am ajuns, dar s-ar putea să am informații mai târziu, răspunse Sparkes și se strecură spre polițiștii care păzeau casa.

Simți miros de pisici și țigări în camera din față. Dawn Elliott era chircită pe canapea și ținea în mână, cu degete tremurânde, o păpușă și telefonul mobil.

Avea părul blond prins în coadă, ceea ce o făcea să pară și mai tânără. Privi la bărbatul înalt și serios care stătea în ușă, și chipul i se contorsionă.

— Ați găsit-o? reuși să întrebe.

— Doamnă Elliott, sunt inspectorul Bob Sparkes. Sunt aici ca să vă ajut s-o găsiți pe Bella, însă am și eu nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Dawn îl privi.

— Dar am spus totul polițiștilor! Ce sens are să-mi puneți aceleași întrebări la nesfârșit? Găsiți-o! Găsiți-mi copilul! urlă ea.

El încuviință din cap și se așeză alături.

— Dawn, hai să reluăm împreună ce s-a întâmplat! îi spuse cu blândețe.

Poate îți amintești vreun detaliu nou.

Așa că ea îi spuse povestea, printre lacrimi și suspine care îi înăbușeau cuvintele. Bella era singurul ei copil, rezultatul unei relații nefericite pe care o avusese cu un bărbat căsătorit întâlnit într-un club; Bella era o dulceață de fetiță

căreia îi plăcea să se uite la desene animate Disney și să danseze. Dawn nu prea avea treabă cu vecinii.

— Mă privesc toți de sus, ca și cum aș fi o profitoare doar pentru că sunt mamă singură și beneficiez de niște ajutoare, îi spuse ea lui Sparkes.

Dar, în timp ce vorbeau, echipa lui de polițiști și voluntari locali, majoritatea îmbrăcați încă în hainele de serviciu, o căutau pe fetiță prin curți, pubele, poduri, beciuri, magazii, mașini, cotețe și maldăre de compost din toată zona înconjurătoare. Lumina începea să scadă afară, și brusc se auzi o voce care striga:

— Bella! Bella! Unde ești, draga mea?

Dawn sări de pe canapea și privi pe fereastră.

— Stai jos, te rog! îi spuse Sparkes. Vreau să te întreb dacă Bella a fost cuminte azi.

Ea încuviință din cap.

— Ai certat-o pentru ceva anume? Uneori cei mici vor să ne pună la încercare, nu-i așa? Ai lovit-o?

Femeia desluși cu întârziere intenția din spatele întrebărilor și își strigă

nevinovăția:

— Nu, bineînțeles că nu! N-o lovesc niciodată. Mă rog, nu foarte des. Doar când e neascultătoare. Nu i-am făcut niciun rău. Cineva a răpit-o…

VP - 26

Sparkes îi luă mâna și o încurajă, apoi îi ceru agentului de poliție din casă să

pregătească încă o ceașcă de ceai.

Un polițist tânăr se sprijini de ușa camerei de zi și îi făcu șefului semn din cap, ca să-i atragă atenția că are ceva de spus.

— Cineva a văzut un tip hoinărind în jurul casei mai devreme, zise el. L-a zărit un vecin. Nu l-a recunoscut.

— Avem o descriere?

— Un tip cu părul lung și cu un aer dur. Vecinul spune că inspecta mașinile.

Sparkes își scoase telefonul din buzunar și-l sună pe Matthews.

— Se pare că avem ceva. Nimic despre copil, dar am primit descrierea unui tip ciudat care se învârtea pe stradă. Transmite echipei! Eu merg să vorbesc cu martorul. Hai să batem și la ușile tuturor agresorilor sexuali din zonă, adăugă el și simți un nod în stomac imaginându-și-o pe fetiță în ghearele vreunuia dintre cei douăzeci și doi de agresori cunoscuți din Westland.

Forțele de poliție din Hampshire aveau înregistrați aproape trei sute de agresori sexuali, o mini-populație compusă din exhibiționiști, voyeuri, urmăritori, pedofili și violatori deghizați în vecini prietenoși pe care nu i-ar fi suspectat nimeni.

•

Peste drum, privind pe fereastra micii sale vile, Stan Spencer îl aștepta pe inspectorul de la poliție. Sparkes aflase că tipul inițiase în urmă cu câțiva ani un fel de miliție civilă, fiindcă navetiștii îi furau în mod constant locul de parcare la care credea că are dreptul pentru mașina sa Volvo. Pensia nu le oferea prea multe activități lui și soției sale, Susan, așa că se îmbăta cu iluzia puterii pe care i-o dădea patrula de noapte.

Sparkes îi strânse mâna, și se așezară la masa din sufragerie.

Vecinul își luă caietul cu notițe.

— Acestea sunt notițe simultane, domnule inspector, îi spuse el lui Sparkes, care zâmbi ușor. O așteptam pe nevastă-mea să vină de la cumpărături, după