2004. Cu ocazia celei de-a cincisprezecea aniversări a căsătoriei noastre. Glen a spus atunci că cincisprezece ani sunt o piatră de hotar și că sunt chiar mai mult decât sentința pe care o primesc infractorii pentru jaf armat.
Oricum, Whitstable e la numai o oră distanță de casă, dar noi ne-am cazat într-un loc minunat, o cameră cu vedere la mare, am mâncat pește cu cartofi prăjiți și ne-am plimbat de-a lungul plajei pline de pietre. Eu culegeam pietre cu formă plată, iar Glen le arunca în valuri, și apoi număram de câte ori loveau apa.
Se auzea zăngănitul velelor de pe catargele bărcuțelor și vântul îmi făcea părul vâlvoi, dar cred că eram cu adevărat fericită. Glen n-a spus prea multe în momentele acelea. Voia pur și simplu să se plimbe, iar eu eram bucuroasă că-mi acordă puțină atenție.
Pentru că, de fapt, Glen dispărea ușor-ușor din viața mea. Era prezent și nu era, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Calculatorul îi era soție mai mult decât îi eram eu. În toate felurile posibile, după cum urma să aflu. Avea o cameră
VP - 20
micuță de luat vederi prin care oamenii îl puteau vedea, iar el îi vedea la rândul lui, în timp ce vorbeau. Lumina din ea îi făcea pe interlocutori să pară morți. Ca niște zombi. Îl lăsam în pace cu aiurelile lui.
— Ce tot faci acolo seară de seară? îl întrebam.
— Vorbesc cu prietenii, nimic interesant, îmi răspundea el ridicând din umeri.
Dar putea petrece ore întregi în fața ecranului. Ore întregi. Uneori, se trezea noaptea și pleca de lângă mine. Îi auzeam vocea în camera alăturată, dar nu voiam să-l deranjez, știam că e mai bine așa. Nu-i plăcea să stau lângă el când lucra la calculator. Când îi duceam o cană cu cafea, trebuia să bat la ușă mai întâi. Îmi spunea că-l sperii dacă intru în cameră fără să-l previn. Prin urmare, băteam la ușă, el își închidea calculatorul și lua cana.
— Mulțumesc! îmi spunea.
— Ceva interesant pe calculator?
— Nu. Aceleași lucruri.
Punct.
Eu n-am folosit niciodată calculatorul. Era domeniul lui.
Dar cred că am știut dintotdeauna că se întâmplă ceva acolo. Și atunci am început să spun că ceea ce făcea el e o aiureală. Adică am început să vorbesc cu voce tare despre asta. Lui nu-i plăcea să mă audă, dar nu putea face nimic, ce-ar fi putut să facă? Foloseam un cuvânt inofensiv. „Aiureli”. Mai nimic. Dar nu era chiar nimic. Era o mizerie. Lucruri pe care nimeni n-ar trebui să le vadă, darămite să și plătească pentru asta.
Când poliția a găsit dovezi în calculatorul lui, Glen mi-a spus că nu era el de vină.
— Au găsit lucruri pe care nu eu le-am descărcat – chestii oribile care îți intră
în calculator atunci când te uiți la ceva.
Eu nu mă pricep la internet și hardware. I se poate întâmpla oricui, nu?
— Jeanie, știi bine că o groază de oameni sunt acuzați pe nedrept. Există
săptămânal știri de genul ăsta în ziare. Oamenii fură carduri de credit și le folosesc ca să cumpere așa ceva. Sunt nevinovat. Am spus deja la poliție. Și, cum eu nu aveam nicio reacție, a adăugat: Habar n-ai cum e să fii acuzat de așa ceva când nu ești vinovat cu nimic. E o experiență cumplită.
L-am mângâiat ușor pe braț, iar el m-a luat de mână.
— Jeanie, hai să bem un ceai!
Ne-am dus în bucătărie să punem ibricul pe foc. În timp ce scoteam laptele din frigider, m-am oprit și am privit fotografiile de pe ușă – noi doi de Revelion, îmbrăcați elegant, noi doi vopsind tavanul camerei din față, noi doi în mijlocul magnoliilor, noi doi în vacanță, noi doi la târgul din oraș. Noi doi. Eram o echipă.
VP - 21
— Nu-ți face griji, Jeanie, mă ai pe mine, obișnuia el să mă încurajeze de fiecare dată când veneam acasă după o zi proastă. Suntem o echipă, îmi spunea.
Și chiar eram. Erau prea multe la mijloc ca să ne putem despărți.
Iar eu eram deja prea implicată, nu puteam să plec. Mințisem pentru el. Nu era prima dată. Minciunile începuseră atunci când sunasem pentru prima oară
la bancă ca să anunț că Glen e bolnav, în timp ce el n-avea chef să se ducă. Au urmat minciunile despre cardul de credit pierdut, în momentul în care mi-a spus că avem probleme financiare, pentru ca banca să anuleze o serie de retrageri de numerar.
— Nu facem rău nimănui, Jeanie, serios. Hai, te rog, doar de data asta!
Bineînțeles că nu s-a întâmplat doar o dată.
Îmi imaginez că asta vrea Kate Waters să afle.
O aud pronunțându-mi numele pe hol și, când mă duc să văd ce face, o văd vorbind cu cineva la telefon, spunându-i să vină să ne salveze.
Glen obișnuia să-mi spună că sunt prințesa lui, dar sunt sigură că acum nu va veni nimeni călare pe un cal alb să mă salveze. Mă întorc în camera de zi, mă
așez și aștept să văd ce se întâmplă.
VP - 22
5.
Luni, 2 octombrie 2006
Polițistul
Bob Sparkes zâmbi prima dată când auzi numele Bella Elliott. Mătușica lui preferată – una din turma de surori mai tinere ale mamei lui – se numea Bella; era jokerul din pachetul de cărți de joc. Trecuseră multe săptămâni de când Sparkes nu mai zâmbise.
