Singură, în bucătărie, citi cu atenție notițele și magneții de pe frigider în timp ce aștepta ca apa din ibric să fiarbă. Liste de cumpărături și suvenire de vacanță; nimic de care să se lege. O fotografie a soților Taylor făcută într-un restaurant, pe plajă, ce înfățișa cuplul zâmbind, în timp ce închina un pahar în fața aparatului de fotografiat. Glen Taylor, brunet, afișând un zâmbet de vacanță, și Jean, cu părul blond-închis, coafat potrivit ocaziei și dat cu grijă după urechi, cu machiajul ușor estompat din cauza căldurii și privirea piezișă îndreptată spre soțul ei.
„Iubire sau venerație?” se întrebă Kate.
Ultimii doi ani cu siguranță își lăsaseră amprenta asupra femeii din fotografie. Jean o aștepta în camera de zi îmbrăcată în pantaloni de casă, un tricou lăbărțat și pulover, cu părul prins într-o coadă de cal. Steve îi reproșa tot timpul lui Kate că e foarte atentă la micile detalii, dar asta făcea parte din slujba ei. „Sunt un observator instruit”, obișnuia ea să glumească, încântată să
descopere amănunte semnificative. Observase imediat ca Jean are mâinile uscate și crăpate – „mâini de coafeză”, își spuse ea – și că pielea din jurul unghiilor îi era cojită din cauza faptului că și le rodea la nervi.
Ridurile din jurul ochilor văduvei spuneau și ele propria poveste.
Kate își scoase telefonul și făcu o poză fotografiei de vacanță. Observă că
totul era imaculat în bucătărie – nicidecum ca la ea acasă, unde cu siguranță
băieții ei adolescenți lăsaseră urme la micul dejun – căni pătate de cafea, resturi de lapte, felii de pâine prăjită pe jumătate mâncate, vreun borcan de gem fără
capac cu un cuțit înfipt în el. Și, bineînțeles, echipamentul murdar de fotbal aruncat pe jos.
Ibricul țiui, gândurile de acasă încetară, Kate pregăti ceaiul și, în drum spre camera de zi, luă și cănile pe o tavă.
Jean privea în gol, cu degetul în gură.
— Acum e mult mai bine, spuse Kate și se trânti pe scaun, îmi cer scuze.
Unde rămăseserăm?
Începea să-și facă griji. Petrecuse aproape o oră cu Jean Taylor și nu-și notase în caiet decât frânturi din copilăria văduvei și din viața de la începutul căsniciei.
De fiecare dată când se apropia de poveste, Jean schimba imediat subiectul.
Avură la un moment dat o discuție despre dificultatea de a crește copii, apoi luară o mică pauză, timp în care Kate preluă un apel insistent de la birou.
Terry nu-și mai încăpu în piele de bucurie când află unde era Kate.
— Super! țipă el în telefon. Bună treabă! Ce spune? Când poți scrie articolul?
Văzând că Jean Taylor n-o scapă din ochi, Kate murmură în telefon:
— Stai puțin, Terry! Semnalul e foarte prost aici.
VP - 14
Se strecură în grădină, prefăcându-se enervată de apelul pe care-l primea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Terry, eram chiar lângă ea! Nu pot vorbi acum. Merge greu, dar începe să aibă încredere în mine. Lasă-mă să-mi văd de treabă!
— I-ai propus un contract cu noi? întrebă Terry. Pune-o să semneze, și pe urmă va fi timp să ne ocupăm de toate.
— Nu vreau s-o sperii forțând lucrurile, Terry. O să-mi dau silința. Vorbim mai târziu.
Kate puse capăt convorbirii apăsând cu putere butonul telefonului și se gândi la următoarea mișcare. Poate că era nevoie să aducă vorba cât mai curând despre bani. Îi arătase deja simpatie, pregătise ceaiul, poate era momentul să
treacă la acțiune.
La urma urmei, se putea ca Jean să fi sărăcit de la moartea soțului.
El nu mai era acolo să o ajute. Și nici s-o împiedice să vorbească.
VP - 15
4.
Miercuri, 9 iunie 2010
Văduva
A trecut o oră, și ea e încă aici. Înainte, i-aș fi cerut să plece. Până acum nu mi-a fost niciodată greu să-i gonesc pe reporterii care mi-au bătut la ușă. E chiar ușor, mai ales atunci când sunt nepoliticoși. „Bună ziua!” și apoi trec direct la întrebări. Întrebări oribile, întrebări care atentează la intimitatea omului. Kate Waters nu mi-a pus nicio întrebare dificilă. Încă.
Am vorbit despre o groază de lucruri: când am cumpărat casa împreună cu Glen, prețul imobiliarelor din zonă, modificările pe care le-am adus casei, prețul vopselei, vecinii, unde am crescut și unde am terminat școala, genul ăsta de discuții. Rezonează la tot ce-i spun.
— A, și eu am fost la o școală ca a ta. Îmi uram profesorii. Tu nu?
Cam așa. Îmi dă impresia că vorbesc cu un prieten. Mă face să cred că e la fel ca mine. E isteață, dar probabil așa procedează la fiecare interviu.
Nu e chiar atât de rea. Cred că începe să-mi placă. E amuzantă, pare simpatică, dar poate că se preface. Îmi vorbește despre soțul ei – „al meu”, cum îl numește ea – și despre cum trebuie să-i dea un telefon ca să-i spună că ajunge târziu acasă. Nu știu de ce crede că va întârzia – nici măcar nu e ora prânzului, iar ea locuiește la doar o jumătate de oră de South Circular –, însă eu îi spun să
sune, altfel soțul se va îngrijora.
Glen cu siguranță ar fi fost îngrijorat. Mi-ar fi făcut un scandal monstru dac-aș fi întârziat fără să-l anunț.
