— Glen devenea foarte dificil atunci când lăsam să se strângă mizerie în casă, mă trezesc spunându-i lui Kate.

Am vrut doar să-i arăt că am și eu problemele mele, că sunt la fel ca ea. O

prostie, bineînțeles. Cum aș putea fi ca ea? Sau ca oricine altcineva? Eu!

Glen îmi repeta tot timpul că sunt altfel. Se lăuda cu mine prietenilor lui când ieșeam împreună și le spunea că sunt specială. Nu pricepeam de ce. Lucram într-un coafor numit Hair Today2 – gluma lui Lesley, proprietara – și-mi petreceam timpul șamponând părul femeilor la menopauză și pregătindu-le cafele. Crezusem că e o meserie interesantă – chiar șic. Mă gândeam că voi crea coafuri noi, dar la vârsta de șaptesprezece ani eram abia pe treapta cea mai de jos.

— Jean, poți s-o speli pe clienta mea și apoi să dai cu mătura pe lângă

scaune? mi se adresa Leslie.

Nici măcar „te rog” sau „mulțumesc”. Clientele erau de treabă. Le plăcea să-mi împărtășească poveștilor lor de viață, pentru că știam să ascult și nu le dădeam sfaturi, așa cum obișnuia să facă Lesley. Încuviințam din cap, zâmbeam și visam în timp ce ele trăncăneau despre nepotul care împrăștiase lipici peste tot sau despre vecinul care arunca rahatul de câine peste gard. Uneori, zile întregi nu spuneam decât: „Ce drăguț!” sau inventam planuri de vacanță

imaginare pentru a susține conversația. Dar am perseverat. Am făcut cursuri, învățând cum să coafez și să vopsesc, și, ușor-ușor, am ajuns să am propriile cliente. Nu eram foarte bine plătită, dar oricum nu eram capabilă să fac altceva.

La școală nu mă descurcasem. Mama le spunea oamenilor că sunt dislexică, dar adevărul e că nu-mi păsase.

Apoi a apărut Glen, care mi-a spus că sunt specială.

La serviciu nu s-a schimbat nimic. Dar nici n-am socializat cu celelalte trei colege, pentru că lui Glen nu-i plăcea să știe că ies să mă distrez de capul meu.

2 Joc de cuvinte, aluzie la expresia englezească here today, gone tomorrow (aproximativ, „azi aici, mâine în groapă"). Here se pronunță foarte asemănător cu hair.

VP - 17

Spunea că pe celelalte fete nu le interesează decât sexul și băutura pentru că

sunt nemăritate. Probabil că avea dreptate, ținând cont de ce povesteau luni dimineața, dar eu tot am găsit scuze ca să nu ies cu ele, încât au încetat să mă

mai invite.

Îmi plăcea munca pentru că puteam evada în mintea mea și nu aveam niciun stres. Mă făcea să mă simt în siguranță – mirosul chimicalelor și al părului încins de la drot, sunetul bârfelor și al apei care curgea, vuietul uscătoarelor de păr și senzația că totul e stabil și previzibil. Zilele mele se călăuzeau după caietul cu programări, în care notam cu un creion bont.

Totul era bine stabilit, până și uniforma cu pantaloni negri și bluză albă – cu excepția zilei de sâmbătă, când toate trebuia să purtăm blugi.

— E înjositor pentru o femeie cu experiența ta. Ești coafeză, Jeanie, nu începătoare, avea să-mi spună Glen mai târziu.

Oricum, însemna că, în majoritatea zilelor, nu trebuia să decid ce haine să

port – sau ce să fac. Cu atât mai bine!

Toate fetele îl iubeau pe Glen. Într-o sâmbătă a venit să mă ia de la serviciu și s-a sprijinit de tejghea să stea de vorbă cu Lesley. Știa atât de multe Glen al meu! Știa totul despre afaceri. Și putea să-i facă pe oameni să râdă chiar și atunci când vorbea despre lucruri serioase.

— Soțul tău e atât de inteligent! spunea Lesley. Și arată atât de bine! Ești o fată norocoasă, Jean!

Știam că nu-i vine să creadă că Glen mă alesese pe mine. Uneori, nici mie nu-mi venea a crede. El râdea când îi spuneam asta și mă trăgea mai aproape.

— Ești tot ce mi-aș putea dori, îmi spunea.

M-a ajutat să văd lucrurile așa cum sunt. M-a ajutat să mă dezvolt, cred.

Nu știam nimic despre bani și despre ce înseamnă să ai grijă de un cămin după nuntă, așa că îmi dădea sarcini săptămânale în gospodărie și un caiet în care să notez tot ce cheltuiam. Apoi stăteam împreună și făceam bilanțul. Am învățat multe de la el.

Kate vorbește din nou, dar am ratat primele replici. Ceva despre un aranjament și despre bani.

— Scuză-mă, îi spun, preț de un minut gândurile mi-au zburat departe…

Zâmbește cu calm și se apropie iar de mine.

— Jean, știu cât este de dificil pentru tine. Să ai toată ziua la ușă pe cineva.

Dar crede-mă pe cuvânt, singurul mod de a scăpa de ei este să dai un interviu.

Își vor pierde interesul și te vor lăsa în pace.

Încuviințez din cap ca să-i arăt că o ascult, dar ea crede că sunt de acord cu ce spune și se agită de bucurie.

VP - 18

— Stai puțin! îi spun eu, într-un acces de panică. Nu spun nici da, nici nu.

Trebuie să mă mai gândesc.

— Îți putem face o plată – ca o compensație pentru timpul pe care ni l-ai acordat și ca să te ajutăm în aceste momente dificile, îmi spune ea repede.

Amuzant modul în care împachetează ei lucrurile pentru a le face să pară

frumoase. Compensație! Vrea să mă plătească să dau din casă, dar nu vrea să

riște să mă jignească.

Am primit multe oferte de-a lungul timpului – genul de bani pe care i-ai câștiga la loterie. Dacă ați vedea toate scrisorile care mi-au fost îndesate în cutia poștală de către reporteri! Sunt atât de false încât ți se face rușine. Totuși, le prefer pe astea scrisorilor pline de ură.

Uneori, oamenii decupează articole cu poza lui Glen din ziare și scriu pe ele MONSTRU, cu majuscule. Uneori subliniază cuvântul cu atâta furie, încât mina pixului străpunge foaia de hârtie.

Reporterii fac exact invers. Dar sunt absolut la fel de dezgustători, serios.

„Dragă doamnă Taylor” – sau, pur și simplu, „dragă Jean” –, „sper că nu vă

deranjează că vă scriu în asemenea momente dificile, bla bla bla. S-au scris atât de multe despre dumneavoastră, dar mi-ar plăcea să vă ofer șansa să spuneți povestea din punctul dumneavoastră de vedere. Bla, bla, bla”.

Glen obișnuia să le citească el cu voce tare, apoi râdeam împreună și le îndesam într-un sertar. Dar asta se întâmpla când el încă era în viață. În privința ofertei de acum n-am cu cine să mă consult.

Mă uit la cana cu ceai. S-a răcit, și observ o pojghiță deasupra. E de la laptele acela gras pe care Glen tot insistă să-l cumpărăm. Insista. Acum pot și eu să

cumpăr lapte degresat. Zâmbesc.

Kate, care își laudă ziarul – cât e de decent și de responsabil și alte aiureli –, interpretează zâmbetul meu ca pe un semnal pozitiv. Se oferă să-mi plătească o cameră de hotel pentru câteva nopți.