ora prânzului, când am văzut un bărbat plimbându-se de-a lungul străzii. Părea un tip dur – neîngrijit, așa… știți ce vreau să zic –, și m-am temut să nu spargă

mașina vreunui vecin. Trebuie să fim atenți. Trecea pe lângă duba lui Peter Tredwell.

Sparkes ridică din sprâncene.

— Scuze, domnule inspector. Domnul Tredwell este un instalator care locuiește la noi pe stradă și căruia mașina i-a fost spartă de mai multe ori. Am reușit să opresc la timp ultima spargere. Așadar, am ieșit din casă să văd ce face individul, dar era destul de departe pe stradă. Din nefericire, nu l-am văzut VP - 27

decât din spate. Păr lung murdar, blugi și o geacă neagră cum poartă oamenii de genul ăsta. Apoi mi-a sunat telefonul din casă, și, când m-am întors, omul deja dispăruse.

Domnul Spencer păru foarte mulțumit de el însuși văzându-l pe Sparkes cum își lua notițe.

— Ați văzut-o pe Bella când ați ieșit pe stradă?

Spencer ezită, dar scutură din cap.

— Nu, n-am văzut-o. N-am văzut-o în ultimele zile. Draga de ea!

•

Cinci minute mai târziu, Sparkes se așeză pe un scaun în holul lui Dawn Elliott și improviză pe o foaie o declarație de presă, apoi se întoarse la ea pe canapea.

— Aveți noutăți? îl întrebă Dawn.

— Nimic nou pentru moment, dar voi înștiința presa că avem nevoie de ajutorul lor. Și…

— Și ce?

— Și că vrem să dăm de urma tuturor celor care au trecut prin zonă în această după-amiază. Oameni care au trecut pe jos ori cu mașina pe Manor Road. Dawn, ai văzut vreun bărbat pe stradă în această după-amiază? Domnul Spencer care locuiește mai sus de tine mi-a spus că a observat un tip cu părul lung, îmbrăcat în negru, pe care nu l-a mai văzut până acum. Poate să nu însemne nimic…

Femeia scutură din cap, și câteva lacrimi i se prelinseră pe față.

— Tipul ăsta a răpit-o? spuse ea. El mi-a luat copilul?

VP - 28

6.

Miercuri, 9 iunie 2010

Văduva

Se aud și mai mulți pași pe stradă. Telefonul lui Kate sună de două ori și se oprește. Trebuie să fie vreun semnal, ceva, pentru că ea se ridică imediat și deschide ușa, lăsând să intre un tip cu un rucsac mare în spate.

— El e Mick, îmi spune. Fotograful meu.

Mick îmi zâmbește și-mi întinde mâna.

— Bună ziua, doamnă Taylor! îmi spune.

A venit să ne ducă la un hotel.

— Într-un loc drăguț și liniștit, spune el, deși eu mă opun propunerii lor.

Totul se întâmplă foarte repede.

— Așteptați puțin! le spun.

Dar nu mă ascultă niciunul.

Kate și Mick discută despre cum să trecem de reporterii strânși la poartă.

Probabil tipul de la televizor le-a spus oamenilor că am pe cineva în casă, și acum toți bat cu rândul la ușa mea și-mi vorbesc prin deschizătura de la cutia poștală. E groaznic, e ca un coșmar. Ca la început.

Ca atunci când urlau la Glen, acuzându-l de toate grozăviile.

— Ce-ați făcut, domnule Taylor? răcnea unul dintre reporteri.

— Ai sânge pe mâini, perversule? i-a strigat reporterul de la The Sun când Glen a dus gunoiul afară.

Chiar de față cu oamenii care treceau pe stradă. Glen mi-a spus că unul dintre ei scuipase pe trotuar.

Tremura când a intrat în casă.

Sărmanul meu Glen! Atâta că atunci mă avea pe mine să-l ajut – eu îi strângeam mâna și-i spuneam să nu-i ia în seamă. Dar acum nu mai sunt decât eu, și nu știu dacă pot face față singură.

O voce urlă de dincolo de ușă:

— Știu că sunteți acolo, doamnă Taylor. Vă plătesc ca să vorbiți? Ce credeți că vor spune oamenii dacă veți accepta banii aceștia murdari de sânge?

VP - 29

Mă simt de parcă m-ar fi lovit cu ceva. Kate se întoarce, mă ține de mână și-mi spune să-i ignor, pentru că ea poate face ca totul să dispară.

Aș vrea să am încredere în ea, dar mi-e greu să fiu lucidă. Ce înseamnă că va face ca totul să dispară? Să ne ascundem era singura soluție de a face față, credea Glen.

— Trebuie să așteptăm până se satură, obișnuia el să spună.

Dar metoda lui Kate este confruntarea directă. Ar trebui să mă ridic în picioare și să le trântesc câteva vorbe urâte ca să-i fac să tacă. Aș vrea să-i fac să

tacă, dar asta ar însemna să ies pe scenă. Gândul acesta mă paralizează, abia dacă mă pot mișca.

— Hai, Jean! îmi spune Kate, văzându-mă blocată pe scaun. O s-o facem împreună. Ușor, ușor! O să se termine totul în cinci minute, și nimeni n-o să te mai găsească.

Cu excepția ei, bineînțeles.

Nu pot să mai suport urletele animalelor de afară, așa că încep să-mi adun lucrurile. Îmi iau geanta și bag în ea niște chiloți luați din uscătorul din bucătărie. Urc la etaj să-mi caut periuța de dinți. Unde-mi sunt cheile?

— Ia doar lucrurile esențiale! îmi spune Kate.