A fost greu la început, imediat după ce ne-am mutat, pentru că eu fusesem dintotdeauna un pic dezordonată. Mama găsea tot timpul farfurii murdare și șosete sub patul meu de acasă. Glen ar fi turbat dacă ar fi văzut așa ceva.
Îl văd și acum scrâșnind din dinți și mijind ochii în seara când m-a prins dând cu mâna firimiturile de pâine de pe masă pe jos, după ce băuserăm un ceai, la începuturile noastre. Eu nici nu-mi dădusem seama ce fac – cred că făcusem același lucru de sute de ori fără să mă gândesc, dar de atunci nici că s-a mai VP - 8
întâmplat. În privința asta, îmi făcea bine, mă învăța cum să fac lucrurile pentru ca spațiul în care locuiam, casa noastră, să fie frumos. Așa îi plăcea lui să fie.
La început, îmi povestea totul despre slujba lui de la bancă – despre responsabilitățile pe care le avea, despre cum subalternii lui se bazau pe el, despre farsele pe care și le jucau unul altuia, despre șeful pe care nu îl putea suferi – „Jeanie, se crede mai bun decât toți” – și despre oamenii cu care lucra: Joy și Liz în biroul din spate; Scott, unul dintre recepționeri, care suferea de o boală de piele din cauza căreia se înroșea din orice fleac; May, stagiara care greșea întruna. Îmi plăcea să-l aud povestind, îmi plăcea să aflu cât mai multe despre lumea lui.
Cred că și eu îi povesteam despre munca mea, dar, de cele mai multe ori, ne întorceam destul de repede la poveștile lui.
— A fi coafeză nu e cea mai interesantă meserie, îmi spunea, dar tu o faci foarte bine, Jeanie. Sunt foarte mândru de tine.
Încerca să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea. Și reușea. Mă simțeam în siguranță fiind iubită de Glen.
Kate Waters mă privește și încuviințează iar din cap. Se pricepe, n-am ce să-i reproșez. N-am mai vorbit niciodată cu un jurnalist – în afară de momentele în care i-am gonit –, cu atât mai puțin n-am lăsat vreunul să-mi calce în casă. Sunt ani de zile de când îmi tot bat la ușă, dar niciunul n-a intrat până azi. Glen a avut grijă de asta.
Dar el nu mai este aici. Iar Kate Waters pare altfel. Mi-a zis că i se pare că noi două am avea o „legătură specială”. Că în preajma mea se simte ca și cum ne-am cunoaște de multă vreme. O înțeleg.
— Cred că moartea lui a fost un șoc, îmi spune, strângându-mi mâna din nou.
Încuviințez din cap ca o aiurită.
Nu pot să-i mărturisesc cât mi-am dorit ca Glen să moară. Mă rog, nu chiar să
moară. Nu voiam să-l doară sau să sufere, pur și simplu nu-l mai voiam lângă
mine. Visam la momentul în care poliția urma să mă sune.
— Doamnă Taylor, mi-ar fi spus agentul cu o voce gravă, îmi pare rău, dar avem vești proaste.
Anticiparea următoarei fraze aproape că mă făcea să tresar de bucurie.
— Doamnă Taylor, mă tem că soțul dumneavoastră a murit într-un accident de mașină.
Apoi mă închipuiam – mă vedeam cu adevărat – suspinând și ridicând receptorul ca s-o sun pe soacra mea.
— Mary, aș fi spus, îmi pare rău, am vești proaste. E vorba de Glen. A murit.
VP - 9
Simțeam că îi aud efectiv icnetul. Îi simțeam durerea, simțeam trăirile prietenilor față de pierderea mea, vedeam familia adunată în jurul meu. Apoi simțeam bucuria secretă.
Eu, văduva îndurerată! Să fim serioși!
Desigur, în momentul în care chiar s-a întâmplat, nu mi s-a mai părut atât de real. Pentru o clipă, mama lui a părut la fel de ușurată ca și mine că totul se terminase, apoi a pus receptorul jos și a început să-și plângă băiatul. Nu prea am prieteni cărora să le fi dat vestea, iar familia mea nu e prea numeroasă.
Kate Waters îmi spune că ar avea nevoie să meargă la toaletă și să mai bea o ceașcă de ceai; îi întind și ceașca mea și îi indic drumul spre toaletă. După ce iese, mă uit prin cameră în mare grabă, încercând să mă asigur că nu există prin preajmă obiecte de-ale lui Glen. Nicio amintire pe care ea s-o poată fura. Glen m-a avertizat. Mi-a spus toate poveștile despre presă. Aud cum trage apa și o văd revenind, apoi începe să-mi spună din nou ce femeie remarcabilă sunt și cât sunt de fidelă.
Mă tot uit la fotografia de nuntă atârnată deasupra șemineului. Părem atât de tineri, încât ai putea crede că eram îmbrăcați în hainele părinților noștri. Kate Waters mă vede privind fotografia și o dă jos de pe perete.
Se sprijină de scaunul meu și o privim împreună. 6 septembrie 1989. Ziua în care ne-am legat unul de celălalt. Nu știu de ce, dar mă umflă plânsul – primele mele lacrimi adevărate de la moartea lui Glen –, iar Kate Waters mă
îmbrățișează.
VP - 10
3.
Miercuri, 9 iunie 2010
Reporterița
Kate Waters se mișcă în scaunul său. N-ar fi trebuit să bea mai devreme cafeaua aia – care, în combinație cu prima ceașcă de ceai, avea efecte devastatoare asupra vezicii ei, ceea ce însemna că era nevoită s-o lase pe Jean Taylor singură cu propriile-i gânduri. Nu părea o idee prea bună pe moment, ținând cont că Jean devenise tăcută în timp ce-și sorbea ceaiul, cu o privire pierdută. Kate se temea foarte tare să nu strice relația pe care începuse s-o construiască. Erau într-un moment delicat. Pierderea contactului vizual ar fi însemnat o schimbare bruscă de stare.
O dată, când încerca să iasă în evidență la o petrecere unde băuse prea multe pahare de vin Rioja, Steve, soțul ei, îi comparase slujba cu urmărirea unei prăzi.
— Se apropie din ce în ce mai mult, le hrănește cu fărâme de bunătate și bună dispoziție, le momește cu bani, le oferă șansa de a-și spune povestea din perspectiva lor, până când ajung să-i mănânce din palmă. E o artă, le spusese invitaților.
Erau colegii lui de la departamentul de oncologie, iar Kate stătuse acolo, cu zâmbetul ei profesionist pe buze, șoptindu-i:
— Zău, dragul meu, credeam că mă cunoști mai bine.
Invitații râseseră nervos și-și mai turnaseră niște vin. Ea fusese foarte nervoasă după plecarea lor, când spălase vasele dând clăbuci pe jos și trântind farfuriile în chiuvetă, dar Steve o luase în brațe și o sărutase în semn de împăcare.
— Știi cât de mult te admir, Kate, îi spusese. Ești foarte bună în ceea ce faci.
Îl sărutase și ea, dar el avea dreptate. Era un flirt, un joc care o ajuta să
stabilească o legătură cu un străin suspicios, poate chiar ostil. Îi plăcea asta la nebunie. Îi plăcea adrenalina – să sune prima la ușă și să audă zgomotele vieții dinăuntru, să vadă prin geamul translucid al ușii cum se apropie persoana venită
