Reporterița

Kate Waters se mișcă în scaunul său. N-ar fi trebuit să bea mai devreme cafeaua aia – care, în combinație cu prima ceașcă de ceai, avea efecte devastatoare asupra vezicii ei, ceea ce însemna că era nevoită s-o lase pe Jean Taylor singură cu propriile-i gânduri. Nu părea o idee prea bună pe moment, ținând cont că Jean devenise tăcută în timp ce-și sorbea ceaiul, cu o privire pierdută. Kate se temea foarte tare să nu strice relația pe care începuse s-o construiască. Erau într-un moment delicat. Pierderea contactului vizual ar fi însemnat o schimbare bruscă de stare.

O dată, când încerca să iasă în evidență la o petrecere unde băuse prea multe pahare de vin Rioja, Steve, soțul ei, îi comparase slujba cu urmărirea unei prăzi.

— Se apropie din ce în ce mai mult, le hrănește cu fărâme de bunătate și bună dispoziție, le momește cu bani, le oferă șansa de a-și spune povestea din perspectiva lor, până când ajung să-i mănânce din palmă. E o artă, le spusese invitaților.

Erau colegii lui de la departamentul de oncologie, iar Kate stătuse acolo, cu zâmbetul ei profesionist pe buze, șoptindu-i:

— Zău, dragul meu, credeam că mă cunoști mai bine.

Invitații râseseră nervos și-și mai turnaseră niște vin. Ea fusese foarte nervoasă după plecarea lor, când spălase vasele dând clăbuci pe jos și trântind farfuriile în chiuvetă, dar Steve o luase în brațe și o sărutase în semn de împăcare.

— Știi cât de mult te admir, Kate, îi spusese. Ești foarte bună în ceea ce faci.

Îl sărutase și ea, dar el avea dreptate. Era un flirt, un joc care o ajuta să

stabilească o legătură cu un străin suspicios, poate chiar ostil. Îi plăcea asta la nebunie. Îi plăcea adrenalina – să sune prima la ușă și să audă zgomotele vieții dinăuntru, să vadă prin geamul translucid al ușii cum se apropie persoana venită

să-i deschidă, și, îndată ce intra, îi plăcea să se dea în spectacol.

VP - 11

Reporterii au diferite tehnici pe care le utilizează atunci când sună la ușă; un prieten alături de care participase la un curs folosea privirea „ultimului cățeluș

din coșuleț” (expresia lui) pentru a atrage simpatia, o altă reporteriță îi reproșa redactorului de știri că o trimite să sune la ușă de prea multe ori, iar o a treia își punea o pernă pe burtă, prefăcându-se că e gravidă și are nevoie la toaletă.

Kate însă adopta un alt stil. Avea propriile reguli: zâmbea tot timpul, nu stătea foarte aproape de ușă, nu-și cerea scuze la început de discurs și încerca să distragă atenția gazdei de la faptul că o interesează, de fapt, povestea ei.

Obișnuia să folosească șmecheria cu sticla de lapte, dar lăptarii erau o specie pe cale de dispariție. Acum era foarte mulțumită de ea că reușise să intre cu atâta lejeritate.

De fapt, nici măcar nu voise să vină. Avusese doar nevoie să meargă la birou ca să termine de completat formularul de cheltuieli înainte ca factura cardului de credit să-i înghită toți banii din cont. Dar redactorul nu acceptase nicio scuză.

— Du-te și bate la ușa văduvei, ți-e în drum! îi strigase Terry Deacon la telefon, străduindu-se să acopere știrile zilei la radio care bubuiau în fundal. Nu se știe niciodată. Poate e ziua ta norocoasă.

Kate suspinase. Înțelesese îndată la ce se referea Terry. Nu exista decât o singură văduvă pe care toată lumea să-și dorească s-o intervieveze, dar Kate știa de asemenea că drumul fusese deja bătătorit. Trei dintre colegii ei de la Post își încercaseră până atunci norocul, și ea era probabil ultimul reporter din țară care încă nu bătuse la această ușă.

Mă rog, aproape ultimul.

Îndată ce ajunse pe strada lui Jean Taylor, verifică dacă nu cumva mai existau și alți agenți de presă și îl zări imediat pe tipul de la The Times lângă o mașină.

Cravată banală, coate peticite și cărare într-o parte. Clasic. Kate își trase mașina lângă bordură pentru că strada era aglomerată, dar rămase cu privirea ațintită

asupra rivalului. Va trebui să dea câteva ture și să spere că dușmanul va fi plecat deja la momentul întoarcerii ei.

„La naiba!” își spuse, semnalizând și trăgând pe o străduță lăturalnică să

parcheze.

Cincisprezece minute mai târziu, după o mică recapitulare a lucrurilor pe care le avea de rezolvat pe ziua aceea, își puse centura de siguranță și reporni mașina. Îi sună telefonul și scotoci după el prin geantă. Îl găsi până la urmă, văzu numele lui Bob Sparkes pe ecran și opri motorul.

— Salutare, Bob, ce faci? Ce mai e nou?

VP - 12

Inspectorul Bob Sparkes voia ceva, în mod clar. Nu era genul care să sune pentru o mică bârfă, și Kate era convinsă că apelul nu va dura mai mult de un minut.

— Salut, Kate! Sunt bine, mulțumesc. Destul de ocupat – știi și tu cum e. Am câteva cazuri în lucru, dar nimic interesant. Fii atentă, te mai ocupi cumva de cazul lui Glen Taylor?

— Dumnezeule, Bob, mă urmărești cu camerele de luat vederi? Tocmai urma să bat la ușa lui Jean Taylor.

Sparkes râse.

— Nu-ți face griji, nu ești pe lista celor supravegheați, din câte știu eu.

— E ceva ce ar trebui să știu înainte s-o întâlnesc? întrebă Kate. Ceva nou de la moartea lui Taylor?

— Nu, nu prea.

Kate îi simți dezamăgirea din glas.

— Mă întrebam dacă ai ceva noutăți. Oricum, ți-aș fi recunoscător dacă mi-ai aduce la cunoștință ce-ți spune Jean.

— Te sun după, spuse ea. Dar probabil că-mi va trânti ușa în nas. Așa a procedat cu ceilalți reporteri.

— În regulă, vorbim mai târziu.

Atât. Kate privi telefonul și zâmbi. Patruzeci și una de secunde. Un nou record. Va trebui să-l tachineze pe tema asta pe Bob data viitoare când se vor întâlni.

Cinci minute mai târziu, trecu din nou pe strada lui Jean Taylor și constată că

presa nu mai era acolo. Coborî și o luă pe aleea din fața casei.

Avea nevoie de o scuză.

„Pentru numele lui Dumnezeu, cum să fac să mă concentrez?” își spuse, zgâriindu-se pe mână cu unghiile pentru a-și distrage atenția. Fără folos.

— Scuză-mă, Jean, aș putea merge la toaletă? întrebă ea acum, zâmbind în semn de scuză. Ceaiul trece rapid prin stomac, nu-i așa? Pot să mai fac unul pentru amândouă, dacă vrei.

Jean încuviință din cap și se ridică de pe scaun să-i arate drumul.

— Pe aici, spuse ea, dându-se deoparte astfel încât să-i facă loc lui Kate spre toaleta din josul scărilor.

În timp ce-și spăla mâinile cu săpunul parfumat pentru oaspeți, Kate ridică

privirea și-și observă chipul în oglindă. Se gândi că arată obosită, își netezi părul și-și tamponă cearcănele cu degetele, așa cum o învățase esteticiana care-i aplica uneori tratamentele faciale.

VP - 13