— Jean, știu cât este de dificil pentru tine. Să ai toată ziua la ușă pe cineva.
Dar crede-mă pe cuvânt, singurul mod de a scăpa de ei este să dai un interviu.
Își vor pierde interesul și te vor lăsa în pace.
Încuviințez din cap ca să-i arăt că o ascult, dar ea crede că sunt de acord cu ce spune și se agită de bucurie.
VP - 18
— Stai puțin! îi spun eu, într-un acces de panică. Nu spun nici da, nici nu.
Trebuie să mă mai gândesc.
— Îți putem face o plată – ca o compensație pentru timpul pe care ni l-ai acordat și ca să te ajutăm în aceste momente dificile, îmi spune ea repede.
Amuzant modul în care împachetează ei lucrurile pentru a le face să pară
frumoase. Compensație! Vrea să mă plătească să dau din casă, dar nu vrea să
riște să mă jignească.
Am primit multe oferte de-a lungul timpului – genul de bani pe care i-ai câștiga la loterie. Dacă ați vedea toate scrisorile care mi-au fost îndesate în cutia poștală de către reporteri! Sunt atât de false încât ți se face rușine. Totuși, le prefer pe astea scrisorilor pline de ură.
Uneori, oamenii decupează articole cu poza lui Glen din ziare și scriu pe ele MONSTRU, cu majuscule. Uneori subliniază cuvântul cu atâta furie, încât mina pixului străpunge foaia de hârtie.
Reporterii fac exact invers. Dar sunt absolut la fel de dezgustători, serios.
„Dragă doamnă Taylor” – sau, pur și simplu, „dragă Jean” –, „sper că nu vă
deranjează că vă scriu în asemenea momente dificile, bla bla bla. S-au scris atât de multe despre dumneavoastră, dar mi-ar plăcea să vă ofer șansa să spuneți povestea din punctul dumneavoastră de vedere. Bla, bla, bla”.
Glen obișnuia să le citească el cu voce tare, apoi râdeam împreună și le îndesam într-un sertar. Dar asta se întâmpla când el încă era în viață. În privința ofertei de acum n-am cu cine să mă consult.
Mă uit la cana cu ceai. S-a răcit, și observ o pojghiță deasupra. E de la laptele acela gras pe care Glen tot insistă să-l cumpărăm. Insista. Acum pot și eu să
cumpăr lapte degresat. Zâmbesc.
Kate, care își laudă ziarul – cât e de decent și de responsabil și alte aiureli –, interpretează zâmbetul meu ca pe un semnal pozitiv. Se oferă să-mi plătească o cameră de hotel pentru câteva nopți.
— Jean, o fac ca să te țin departe de reporteri și de toată presiunea. Să iei o pauză.
Cred că am nevoie de o pauză.
Brusc, sună soneria. Kate se furișează la ușă și privește pe după draperie.
— La naiba, Jean, e un tip de la postul TV local. Nu face zgomot! O să plece.
Fac ce mi se spune. Ca de obicei. De fapt, ea preia misiunea lui Glen. Deține controlul. Mă protejează de presa de afară. Atâta că și ea face parte tot din reprezentanții presei. Dumnezeule, am dușmanul în casă!
Dau să-i spun ceva, dar soneria se aude din nou, iar clapeta pentru corespondență se deschide.
VP - 19
— Doamnă Taylor! răsună o voce de pe holul gol. Doamnă Taylor! Sunt Jim Wilson de la Capital TV. Nu vă răpesc decât un minut. Vreau să schimbăm două
vorbe. Sunteți acasă?
Mă uit la Kate, și ea la mine. E foarte încordată. E ciudat să vezi pe altcineva trecând prin ceea ce trec eu de două sau trei ori pe zi. Îmi vine să-i spun că am învățat cum să păstrez tăcerea. Am învățat chiar și să-mi țin respirația pentru ca ei să nu-și dea seama că e cineva în casă. Dar Kate nu poate sta nemișcată. Își scoate telefonul mobil.
— Îți suni vreun prieten? o întreb, încercând să diminuez tensiunea, dar bineînțeles că reporterul TV mă aude.
— Doamnă Taylor, știu că sunteți acasă. Deschideți, vă rog! Promit că nu durează decât o clipă. Trebuie să vă vorbesc. Vrem să vă oferim ocazia…
— Du-te dracului! urlă Kate, iar eu mă holbez la ea.
Glen nu i-ar fi permis să pronunțe asemenea cuvinte în casa noastră. Se uită
la mine și își cere scuze, apoi își duce degetul la buze ca să fac liniște. Tipul de la TV chiar că se duce dracului.
— Văd că funcționează.
— Scuze, dar e singurul limbaj inteligibil pentru ei, spune ea și începe să râdă.
E o veselie simpatică, pare sinceră, iar eu nu prea am mai auzit râsete în ultima vreme.
— Acum hai să vedem cum facem cu hotelul, înainte să mai apară vreun reporter.
Încuviințez din cap. Ultima oară când am stat într-un hotel a fost când eu și Glen ne-am dus la Whitstable la un sfârșit de săptămână, cu câțiva ani în urmă.
