Bineînțeles că nu s-a întâmplat doar o dată.

Îmi imaginez că asta vrea Kate Waters să afle.

O aud pronunțându-mi numele pe hol și, când mă duc să văd ce face, o văd vorbind cu cineva la telefon, spunându-i să vină să ne salveze.

Glen obișnuia să-mi spună că sunt prințesa lui, dar sunt sigură că acum nu va veni nimeni călare pe un cal alb să mă salveze. Mă întorc în camera de zi, mă

așez și aștept să văd ce se întâmplă.

VP - 22

5.

Luni, 2 octombrie 2006

Polițistul

Bob Sparkes zâmbi prima dată când auzi numele Bella Elliott. Mătușica lui preferată – una din turma de surori mai tinere ale mamei lui – se numea Bella; era jokerul din pachetul de cărți de joc. Trecuseră multe săptămâni de când Sparkes nu mai zâmbise.

Apelul pe numărul de urgență fusese primit la ora 15.38. Vocea femeii din receptor era sufocată de durere.

— Fetița mea a fost răpită, spusese ea. N-are decât doi ani. Mi-a răpit-o cineva…

Pe înregistrare, care fusese ascultată de nenumărate ori în zilele ce urmară, vocea liniștitoare a telefonistului contrasta puternic cu țipetele de soprană ale mamei.

— Cum o cheamă pe fetița dumneavoastră?

— Bella. O cheamă Bella.

— Și cu cine vorbesc?

— Sunt mama ei. Dawn Elliott. Era în grădină, în fața casei. Casa noastră.

Manor Road numărul 44A, Westland. Vă rog, ajutați-mă!

— O să te ajutăm, Dawn. Știu că ți-e greu, dar avem nevoie de câteva detalii ca s-o putem găsi pe Bella. Când ai văzut-o ultima dată? Era singură în grădină?

— Se juca singură cu pisica. Abia se trezise. Nu ieșise de mult. De câteva minute doar. M-am dus după ea s-o aduc în casă, și pe la 15.30 deja nu mai era.

Am căutat peste tot. Vă rog, ajutați-mă s-o găsesc!

— În regulă. Nu închide, Dawn! O poți descrie pe Bella? Cum e îmbrăcată?

— Are părul blond, prins în coadă. E foarte mică. Un copilaș… Nu-mi amintesc ce purta. Un tricou și pantalonași, cred. Dumnezeule, nu mai pot să

gândesc. Știu că avea ochelarii. Mici, rotunzi, cu rame roz – suferă de strabism.

Găsiți-o, vă rog!

•

VP - 23

Jumătate de oră mai târziu, după ce doi polițiști de la forțele de ordine din Hamphsire verificaseră povestea lui Dawn Elliott și investigaseră casă, numele Bellei ajunse la urechile inspectorului Sparkes.

— Fetiță de doi ani dată dispărută, Bob, spuse subinspectorul dând buzna în biroul lui. Bella Elliott. N-a fost văzută în ultimele două ore. Se juca în grădina din fața casei, apoi a dispărut. De pe o proprietate situată la marginea Southamptonului. Mama e terminată – e medicul cu ea.

Subinspectorul Ian Matthews puse un dosar subțire pe biroul șefului său.

Numele Bellei Elliott era scris cu marker negru pe copertă, iar fotografia fetiței era prinsă cu o agrafă. Sparkes luă fotografia înainte de a deschide dosarul.

— Ce facem? Unde căutăm? Unde e tatăl?

Matthews se așeză pe scaun.

— Am cercetat casă, podul, grădina. Situația n-arată prea bine. Nici urmă de fetiță. Maică-sa crede că tatăl este din Midlands – o aventură scurtă. A plecat înainte de nașterea Bellei. Încercăm să dăm de el, dar mama nu ne e de niciun ajutor. Spune că nu-i nevoie să fie informat.

— Și ea? Cum e? Ce făcea când fetița ei de doi ani se juca pe-afară? întrebă

Sparkes.

— Îi pregătea ceaiul. Bucătăria dă în curtea din spate, așa că n-avea cum s-o vadă. În fața casei nu e decât un zid nu prea înalt, nici măcar zid nu se poate numi.

— Mi se pare un pic iresponsabil să lași o fetiță așa mică nesupravegheată, spuse Sparkes încercând să-și amintească de copiii lui la aceeași vârstă.

James are acum treizeci de ani, e contabil, iar Samantha are douăzeci și șase și e proaspăt logodită. Oare el și Eileen își lăsaseră vreodată copiii mici nesupravegheați în grădină? Nu-și putea aminti. Probabil că nici nu prea era prin preajmă la vremea aia, fiind tot timpul la muncă. O s-o întrebe pe Eileen când ajunge acasă – dacă va ajunge acasă diseară.

Își luă haina de pe cuierul din spatele lui și scoase cheile de la mașină din buzunar.

— Matthews, mai bine mă duc la fața locului să văd despre ce e vorba.

Verific terenul, vorbesc cu mama. Tu rămâi aici și pune totul în ordine în caz că

vom avea nevoie de o cameră pentru cercetări. Te sun înainte de șapte.

În mașină, în drum spre Westland, dădu drumul la radio ca să asculte știrile locale. Bella era știrea zilei, dar reporterul nu știa mai multe decât Sparkes.

„Slavă Cerului!” își spuse el.

Sentimentele pe care le avea față de presa locală erau amestecate. Ultima dată când dispăruse un copil, lucrurile luaseră o turnură proastă pentru că presa VP - 24

intervenise cu propria investigație, călcând în picioare dovezile. Laura Simpson, o fetiță în vârstă de cinci ani din Gosport, fusese găsită, murdară și speriată, ascunsă în dulapul unchiului său vitreg.

— Era una dintre familiile alea care alcătuiesc jumătate din populația orășelului, îi spusese Sparkes lui Eileen.

Din nefericire, unul dintre reporteri luase albumul cu fotografii al familiei din casa mamei, așa încât poliția nu văzuse fotografia unchiului Jim – cunoscut ca agresor sexual – și nici nu făcuse legătura între el și copila dispărută.

Agresorul încercase să facă sex cu fetița, dar nu reușise, iar Sparkes fusese convins că ar fi ucis-o, în timp ce polițiștii se învârteau în cerc, uneori la doar câțiva metri de locul în care copilul era ținut cu forța, dacă, până la urmă, un membru al familiei n-ar fi sunat, beat, la poliție și nu l-ar fi dat de gol pe unchiul Jim. Laura scăpase cu câteva vânătăi și cu ceva traume psihice. Sparkes încă își amintea privirea ei din momentul în care deschisese dulapul. Teroare – nu există alt cuvânt. Teroarea și spaima că salvatorul ar putea fi ca unchiul Jim.