— Jean, o fac ca să te țin departe de reporteri și de toată presiunea. Să iei o pauză.

Cred că am nevoie de o pauză.

Brusc, sună soneria. Kate se furișează la ușă și privește pe după draperie.

— La naiba, Jean, e un tip de la postul TV local. Nu face zgomot! O să plece.

Fac ce mi se spune. Ca de obicei. De fapt, ea preia misiunea lui Glen. Deține controlul. Mă protejează de presa de afară. Atâta că și ea face parte tot din reprezentanții presei. Dumnezeule, am dușmanul în casă!

Dau să-i spun ceva, dar soneria se aude din nou, iar clapeta pentru corespondență se deschide.

VP - 19

— Doamnă Taylor! răsună o voce de pe holul gol. Doamnă Taylor! Sunt Jim Wilson de la Capital TV. Nu vă răpesc decât un minut. Vreau să schimbăm două

vorbe. Sunteți acasă?

Mă uit la Kate, și ea la mine. E foarte încordată. E ciudat să vezi pe altcineva trecând prin ceea ce trec eu de două sau trei ori pe zi. Îmi vine să-i spun că am învățat cum să păstrez tăcerea. Am învățat chiar și să-mi țin respirația pentru ca ei să nu-și dea seama că e cineva în casă. Dar Kate nu poate sta nemișcată. Își scoate telefonul mobil.

— Îți suni vreun prieten? o întreb, încercând să diminuez tensiunea, dar bineînțeles că reporterul TV mă aude.

— Doamnă Taylor, știu că sunteți acasă. Deschideți, vă rog! Promit că nu durează decât o clipă. Trebuie să vă vorbesc. Vrem să vă oferim ocazia…

— Du-te dracului! urlă Kate, iar eu mă holbez la ea.

Glen nu i-ar fi permis să pronunțe asemenea cuvinte în casa noastră. Se uită

la mine și își cere scuze, apoi își duce degetul la buze ca să fac liniște. Tipul de la TV chiar că se duce dracului.

— Văd că funcționează.

— Scuze, dar e singurul limbaj inteligibil pentru ei, spune ea și începe să râdă.

E o veselie simpatică, pare sinceră, iar eu nu prea am mai auzit râsete în ultima vreme.

— Acum hai să vedem cum facem cu hotelul, înainte să mai apară vreun reporter.

Încuviințez din cap. Ultima oară când am stat într-un hotel a fost când eu și Glen ne-am dus la Whitstable la un sfârșit de săptămână, cu câțiva ani în urmă.

2004. Cu ocazia celei de-a cincisprezecea aniversări a căsătoriei noastre. Glen a spus atunci că cincisprezece ani sunt o piatră de hotar și că sunt chiar mai mult decât sentința pe care o primesc infractorii pentru jaf armat.

Oricum, Whitstable e la numai o oră distanță de casă, dar noi ne-am cazat într-un loc minunat, o cameră cu vedere la mare, am mâncat pește cu cartofi prăjiți și ne-am plimbat de-a lungul plajei pline de pietre. Eu culegeam pietre cu formă plată, iar Glen le arunca în valuri, și apoi număram de câte ori loveau apa.

Se auzea zăngănitul velelor de pe catargele bărcuțelor și vântul îmi făcea părul vâlvoi, dar cred că eram cu adevărat fericită. Glen n-a spus prea multe în momentele acelea. Voia pur și simplu să se plimbe, iar eu eram bucuroasă că-mi acordă puțină atenție.

Pentru că, de fapt, Glen dispărea ușor-ușor din viața mea. Era prezent și nu era, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Calculatorul îi era soție mai mult decât îi eram eu. În toate felurile posibile, după cum urma să aflu. Avea o cameră

VP - 20

micuță de luat vederi prin care oamenii îl puteau vedea, iar el îi vedea la rândul lui, în timp ce vorbeau. Lumina din ea îi făcea pe interlocutori să pară morți. Ca niște zombi. Îl lăsam în pace cu aiurelile lui.

— Ce tot faci acolo seară de seară? îl întrebam.

— Vorbesc cu prietenii, nimic interesant, îmi răspundea el ridicând din umeri.

Dar putea petrece ore întregi în fața ecranului. Ore întregi. Uneori, se trezea noaptea și pleca de lângă mine. Îi auzeam vocea în camera alăturată, dar nu voiam să-l deranjez, știam că e mai bine așa. Nu-i plăcea să stau lângă el când lucra la calculator. Când îi duceam o cană cu cafea, trebuia să bat la ușă mai întâi. Îmi spunea că-l sperii dacă intru în cameră fără să-l previn. Prin urmare, băteam la ușă, el își închidea calculatorul și lua cana.

— Mulțumesc! îmi spunea.

— Ceva interesant pe calculator?

— Nu. Aceleași lucruri.

Punct.

Eu n-am folosit niciodată calculatorul. Era domeniul lui.

Dar cred că am știut dintotdeauna că se întâmplă ceva acolo. Și atunci am început să spun că ceea ce făcea el e o aiureală. Adică am început să vorbesc cu voce tare despre asta. Lui nu-i plăcea să mă audă, dar nu putea face nimic, ce-ar fi putut să facă? Foloseam un cuvânt inofensiv. „Aiureli”. Mai nimic. Dar nu era chiar nimic. Era o mizerie. Lucruri pe care nimeni n-ar trebui să le vadă, darămite să și plătească pentru asta.

Când poliția a găsit dovezi în calculatorul lui, Glen mi-a spus că nu era el de vină.

— Au găsit lucruri pe care nu eu le-am descărcat – chestii oribile care îți intră

în calculator atunci când te uiți la ceva.

Eu nu mă pricep la internet și hardware. I se poate întâmpla oricui, nu?

— Jeanie, știi bine că o groază de oameni sunt acuzați pe nedrept. Există

săptămânal știri de genul ăsta în ziare. Oamenii fură carduri de credit și le folosesc ca să cumpere așa ceva. Sunt nevinovat. Am spus deja la poliție. Și, cum eu nu aveam nicio reacție, a adăugat: Habar n-ai cum e să fii acuzat de așa ceva când nu ești vinovat cu nimic. E o experiență cumplită.

L-am mângâiat ușor pe braț, iar el m-a luat de mână.

— Jeanie, hai să bem un ceai!

Ne-am dus în bucătărie să punem ibricul pe foc. În timp ce scoteam laptele din frigider, m-am oprit și am privit fotografiile de pe ușă – noi doi de Revelion, îmbrăcați elegant, noi doi vopsind tavanul camerei din față, noi doi în mijlocul magnoliilor, noi doi în vacanță, noi doi la târgul din oraș. Noi doi. Eram o echipă.

VP - 21

— Nu-ți face griji, Jeanie, mă ai pe mine, obișnuia el să mă încurajeze de fiecare dată când veneam acasă după o zi proastă. Suntem o echipă, îmi spunea.

Și chiar eram. Erau prea multe la mijloc ca să ne putem despărți.

Iar eu eram deja prea implicată, nu puteam să plec. Mințisem pentru el. Nu era prima dată. Minciunile începuseră atunci când sunasem pentru prima oară

la bancă ca să anunț că Glen e bolnav, în timp ce el n-avea chef să se ducă. Au urmat minciunile despre cardul de credit pierdut, în momentul în care mi-a spus că avem probleme financiare, pentru ca banca să anuleze o serie de retrageri de numerar.

— Nu facem rău nimănui, Jeanie, serios. Hai, te rog, doar de data asta!