Chemase o polițistă s-o ia pe Laura în brațe. În sfârșit, copila era în siguranță.
Toți avuseseră lacrimi în ochi – cu excepția Laurei. Privirea ei era goală.
Sparkes crezuse tot timpul că, într-un fel, nu făcuse destul pentru ea. Ar fi trebuit să depisteze legătura cu unchiul Jim de la început. Ar fi trebuit să pună
alte întrebări. S-o găsească mai repede. Șeful său și presa consideraseră
evenimentul un triumf, dar el nu putuse sărbători așa ceva. Nu după ce-i văzuse privirea.
„Unde o fi Laura acum?” se întrebă Sparkes. „Unde o fi unchiul Jim?”
•
Manor Road era împânzit de reporteri, vecini și polițiști, care-și puneau întrebări unii altora într-o adevărată orgie verbală. Sparkes își croi drum prin mulțime și ajunse la poarta cu numărul 44A, salutându-i din cap pe jurnaliștii pe care îi recunoștea.
— Bob! se auzi vocea unei femei. Salut! Ceva noutăți? Vreo pistă
promițătoare?
Kate Waters se băgă în față și zâmbi ironic-obosit. O văzuse ultima dată cu ocazia unei crime înfiorătoare în New Forest și de vreo două ori stătuseră la un pahar și o bârfă în cele câteva săptămâni care precedaseră arestarea soțului.
Aveau o lungă istorie comună: se întâlneau deseori în timpul investigațiilor, reluând de fiecare dată legătura de unde o lăsaseră. Nu chiar o prietenie, se gândi Sparkes. Era o relație prilejuită de munca lor, iar Kate era de treabă. În plus, Sparkes îi rămăsese dator pentru că, ultima dată, Kate luase decizia de a nu publica o informație până când el nu fusese pregătit s-o divulge presei.
VP - 25
— Bună, Kate! Abia am ajuns, dar s-ar putea să am informații mai târziu, răspunse Sparkes și se strecură spre polițiștii care păzeau casa.
Simți miros de pisici și țigări în camera din față. Dawn Elliott era chircită pe canapea și ținea în mână, cu degete tremurânde, o păpușă și telefonul mobil.
Avea părul blond prins în coadă, ceea ce o făcea să pară și mai tânără. Privi la bărbatul înalt și serios care stătea în ușă, și chipul i se contorsionă.
— Ați găsit-o? reuși să întrebe.
— Doamnă Elliott, sunt inspectorul Bob Sparkes. Sunt aici ca să vă ajut s-o găsiți pe Bella, însă am și eu nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Dawn îl privi.
— Dar am spus totul polițiștilor! Ce sens are să-mi puneți aceleași întrebări la nesfârșit? Găsiți-o! Găsiți-mi copilul! urlă ea.
El încuviință din cap și se așeză alături.
— Dawn, hai să reluăm împreună ce s-a întâmplat! îi spuse cu blândețe.
Poate îți amintești vreun detaliu nou.
Așa că ea îi spuse povestea, printre lacrimi și suspine care îi înăbușeau cuvintele. Bella era singurul ei copil, rezultatul unei relații nefericite pe care o avusese cu un bărbat căsătorit întâlnit într-un club; Bella era o dulceață de fetiță
căreia îi plăcea să se uite la desene animate Disney și să danseze. Dawn nu prea avea treabă cu vecinii.
— Mă privesc toți de sus, ca și cum aș fi o profitoare doar pentru că sunt mamă singură și beneficiez de niște ajutoare, îi spuse ea lui Sparkes.
Dar, în timp ce vorbeau, echipa lui de polițiști și voluntari locali, majoritatea îmbrăcați încă în hainele de serviciu, o căutau pe fetiță prin curți, pubele, poduri, beciuri, magazii, mașini, cotețe și maldăre de compost din toată zona înconjurătoare. Lumina începea să scadă afară, și brusc se auzi o voce care striga:
— Bella! Bella! Unde ești, draga mea?
Dawn sări de pe canapea și privi pe fereastră.
— Stai jos, te rog! îi spuse Sparkes. Vreau să te întreb dacă Bella a fost cuminte azi.
Ea încuviință din cap.
— Ai certat-o pentru ceva anume? Uneori cei mici vor să ne pună la încercare, nu-i așa? Ai lovit-o?
Femeia desluși cu întârziere intenția din spatele întrebărilor și își strigă
nevinovăția:
— Nu, bineînțeles că nu! N-o lovesc niciodată. Mă rog, nu foarte des. Doar când e neascultătoare. Nu i-am făcut niciun rău. Cineva a răpit-o…
VP - 26
Sparkes îi luă mâna și o încurajă, apoi îi ceru agentului de poliție din casă să
pregătească încă o ceașcă de ceai.
Un polițist tânăr se sprijini de ușa camerei de zi și îi făcu șefului semn din cap, ca să-i atragă atenția că are ceva de spus.
— Cineva a văzut un tip hoinărind în jurul casei mai devreme, zise el. L-a zărit un vecin. Nu l-a recunoscut.