O să-mi cumpere ea tot ce-mi trebuie când ajungem acolo. „Unde acolo?”

vreau s-o întreb, dar se întoarce din nou cu spatele. E ocupată, vorbește la telefon cu biroul de presă.

Are o voce diferită atunci când discută cu cei de la birou. E agitată. Respiră

sacadat, ca și cum ar fi urcat scările.

— În regulă, Terry, spune ea. Nu, Jean e cu noi… Te sun mai târziu.

Nu vrea să vorbească în fața mea. Mă întreb ce vrea să știe șeful ei. Câți bani mi-a promis? Cum voi arăta în fotografii?

Pun pariu că ar vrea să spună că sunt terminată, dar că va face în așa fel încât să arăt prezentabil. Intru în panică și îmi vine să spun că m-am răzgândit, dar totul se întâmplă mult prea repede.

Ea îmi spune că le va distrage atenția „celorlalți”. Va ieși pe ușa din față și se va preface că pregătește mașina pentru noi, în timp ce eu și Mick ne vom strecura prin grădină și vom sări peste gardul din spate. Nu-mi vine să cred că

fac așa ceva.

— Stai puțin! îi spun lui Kate, dar ea mă împinge spre ușă.

O așteptăm să iasă. Sunetul este, dintr-odată, asurzitor. Ca un stol de păsări care-și ia zborul de la ușa mea.

— Ai naibii! spune Mick.

VP - 30

Cred că se referă la fotografi. Apoi îmi pune jacheta lui în cap, mă apucă de mână și mă trage după el până la ușa din spate, dinspre grădină. Nu văd prea mult din cauza jachetei și sunt încălțată și cu niște pantofi inconfortabili. Îmi ies picioarele din ei, dar încerc totuși să fug. E ridicol. Jacheta tot alunecă.

Dumnezeule, o văd pe Lisa, vecina de alături, privește de la fereastra de sus, cu gura deschisă! Îi fac cu mâna. Dumnezeu știe de ce. Nu ne-am vorbit de secole.

Ajunși la gardul din spate, Mick mă ajută să-l sar. Nu e foarte înalt. Mai mult de decor decât de protecție. Am pantaloni pe mine, dar tot e dificil. Îmi spune că are mașina parcată chiar după colț, și ne furișăm încet pe aleea din spatele caselor, în caz că vreunul din reporteri e acolo. Brusc, simt nevoia să plâng. Sunt pe cale să mă urc în mașină cu niște oameni pe care nu-i cunosc și să mă îndrept Dumnezeu știe unde. Probabil că e cel mai nebunesc lucru pe care l-am făcut vreodată.

Glen ar fi făcut o criză. Chiar și înainte de problemele cu poliția, îi plăcea să

fie discret. Am trăit în casa aceasta ani de zile – pe toată durata căsniciei noastre –, dar, după cum au fost bucuroși să declare vecinii, ne-a plăcut întotdeauna să ne păstrăm intimitatea. Nu asta spun întotdeauna vecinii când sunt descoperite cadavre sau copii agresați în casa de alături? Dar în cazul nostru chiar era adevărat. Unul dintre ei – poate doamna Grange de vizavi – l-a descris pe Glen unui reporter spunându-i că avea „ochi malefici”. Avea ochi frumoși, de fapt. Albaștri cu gene lungi. Ochi de băiețel. Ochii lui mă topeau.

Obișnuia să-mi spună că e doar treaba noastră și că nu trebuie să intereseze pe nimeni. Din cauza asta a fost cu atât mai greu când viața noastră a devenit preocuparea tuturor.

Duba fotografului Mick e murdară. Sunt cutiuțe de hamburgeri pe jos, pungi de chipsuri și ziare vechi. Un aparat de ras electric e conectat la suportul pentru brichetă și o sticlă mare de cola se rostogolește pe jos.

— Îmi cer scuze pentru dezordine, spune el. Eu, practic, aici trăiesc.

Oricum, nu mă urc în față. Mick mă conduce în spate și deschide ușa.

— Aici, îmi spune, apoi îmi ia mâna și mă ghidează. Își așază mâna pe capul meu și mă apasă cu grijă, să nu mă lovesc. Stai așa până demarăm, și-ți spun eu când totul e în regulă.

— Dar… e tot ce reușesc să spun, în timp ce el trântește ușile dubei, iar eu rămân aproape în beznă lângă echipamentele de filmare și sacii de gunoi.

VP - 31

7.

Joi, 5 octombrie 2006

Polițistul

Bob Sparkes căscă zgomotos, își întinse mâinile deasupra capului și-și arcui spatele pe spătarul scaunului. Încercă să nu se uite la ceasul de pe birou, dar acesta îi tot făcu cu ochiul până când Bob miji ochii. Era 2 dimineața. A treia zi după răpirea Bellei, și el nu avansase deloc.

Zeci de apeluri despre bărbați cu părul lung, precum și alte piste erau verificate constant, dar era o treabă meticuloasă, prea înceată.

Încerca să nu se gândească la ce i se întâmplă Bellei Elliott – sau, ca să fie sincer, la ce i se întâmplase deja. Trebuia s-o găsească.

— Unde ești tu, Bella? întrebă Bob privind fotografia de pe birou.

Vedea chipul fetiței peste tot – în camera de cercetări erau zeci de fotografii din care părea că le zâmbește polițiștilor, ca o icoană care-i binecuvânta, iar paginile ziarelor erau și ele pline de poze.

Sparkes își trecu mâna prin păr, constatând încă o dată cât de tare chelise.

„Hai, gândește!” își spuse și se aplecă spre monitorul computerului. Citise de mai multe ori declarațiile și rapoartele agresorilor locali, pentru a descoperi chiar și cele mai mici neconcordanțe între poveștile lor, dar nu dibuise nicio pistă. Îi verifică pentru ultima dată: ființe jalnice, cei mai mulți dintre ei –

bărbați singuratici, urât mirositori, cu dinți stricați, care trăiau în universul fantezist online și care, ocazional, făceau un pas în realitate pentru a-și încerca norocul.

Erau apoi agresorii care persistau în infracțiuni. Polițiștii lui Sparkes fuseseră

acasă la Paul Silver – tipul își abuzase copiii timp de ani de zile și făcuse și pușcărie pentru asta –, dar nevasta lui – „A treia?” se întrebă Sparkes. „Sau să

fie tot Diane?” – confirmă obosită că soțul ei era la închisoare, condamnat la cinci ani pentru hoție.

— Își diversifică experiența, îi spusese Sparkes adjunctului.

Bineînțeles că, în primele patruzeci și opt de ore, apăruseră mărturii din toată țara potrivit cărora Bella fusese văzută pe undeva. Polițiștii se grăbiseră să

verifice, iar o serie de apeluri făcuseră ca inima lui Sparkes să bată mai tare.

VP - 32

O femeie de lângă orașul Newark sunase să anunțe că una din vecinele ei se joacă în grădină cu un copil.

— E o fetiță blondă. N-am mai văzut niciodată un copil în grădina ei.

Credeam că n-are copii.

Sparkes trimisese imediat forțele de ordine și așteptase la birou telefonul agenților.

— Nepoata vecinului, venită în vizită din Scoția, îi spusese ofițerul local, dezamăgit. Îmi pare rău. Poate data viitoare.

Poate. Problema era că majoritatea celor care sunau o făceau pentru a atrage atenția, pentru că erau disperați să facă parte din drama Bellei.

De fapt, ultima persoană care o văzuse pe Bella, cu excepția mamei, era vânzătoarea de ziare din capul străzii. Proprietara chioșcului, o bunică guralivă, își amintea că Dawn intrase împreună cu fetița ei în jur de 11.30. Venea des acolo, de obicei să cumpere țigări, iar această ultimă vizită la care participase și Bella fusese înregistrată de camera ieftină de luat vederi de care dispunea chioșcul.