— Îmi cer scuze pentru dezordine, spune el. Eu, practic, aici trăiesc.
Oricum, nu mă urc în față. Mick mă conduce în spate și deschide ușa.
— Aici, îmi spune, apoi îmi ia mâna și mă ghidează. Își așază mâna pe capul meu și mă apasă cu grijă, să nu mă lovesc. Stai așa până demarăm, și-ți spun eu când totul e în regulă.
— Dar… e tot ce reușesc să spun, în timp ce el trântește ușile dubei, iar eu rămân aproape în beznă lângă echipamentele de filmare și sacii de gunoi.
VP - 31
7.
Joi, 5 octombrie 2006
Polițistul
Bob Sparkes căscă zgomotos, își întinse mâinile deasupra capului și-și arcui spatele pe spătarul scaunului. Încercă să nu se uite la ceasul de pe birou, dar acesta îi tot făcu cu ochiul până când Bob miji ochii. Era 2 dimineața. A treia zi după răpirea Bellei, și el nu avansase deloc.
Zeci de apeluri despre bărbați cu părul lung, precum și alte piste erau verificate constant, dar era o treabă meticuloasă, prea înceată.
Încerca să nu se gândească la ce i se întâmplă Bellei Elliott – sau, ca să fie sincer, la ce i se întâmplase deja. Trebuia s-o găsească.
— Unde ești tu, Bella? întrebă Bob privind fotografia de pe birou.
Vedea chipul fetiței peste tot – în camera de cercetări erau zeci de fotografii din care părea că le zâmbește polițiștilor, ca o icoană care-i binecuvânta, iar paginile ziarelor erau și ele pline de poze.
Sparkes își trecu mâna prin păr, constatând încă o dată cât de tare chelise.
„Hai, gândește!” își spuse și se aplecă spre monitorul computerului. Citise de mai multe ori declarațiile și rapoartele agresorilor locali, pentru a descoperi chiar și cele mai mici neconcordanțe între poveștile lor, dar nu dibuise nicio pistă. Îi verifică pentru ultima dată: ființe jalnice, cei mai mulți dintre ei –
bărbați singuratici, urât mirositori, cu dinți stricați, care trăiau în universul fantezist online și care, ocazional, făceau un pas în realitate pentru a-și încerca norocul.
Erau apoi agresorii care persistau în infracțiuni. Polițiștii lui Sparkes fuseseră
acasă la Paul Silver – tipul își abuzase copiii timp de ani de zile și făcuse și pușcărie pentru asta –, dar nevasta lui – „A treia?” se întrebă Sparkes. „Sau să
fie tot Diane?” – confirmă obosită că soțul ei era la închisoare, condamnat la cinci ani pentru hoție.
— Își diversifică experiența, îi spusese Sparkes adjunctului.
Bineînțeles că, în primele patruzeci și opt de ore, apăruseră mărturii din toată țara potrivit cărora Bella fusese văzută pe undeva. Polițiștii se grăbiseră să
verifice, iar o serie de apeluri făcuseră ca inima lui Sparkes să bată mai tare.
VP - 32
O femeie de lângă orașul Newark sunase să anunțe că una din vecinele ei se joacă în grădină cu un copil.
— E o fetiță blondă. N-am mai văzut niciodată un copil în grădina ei.
Credeam că n-are copii.
Sparkes trimisese imediat forțele de ordine și așteptase la birou telefonul agenților.
— Nepoata vecinului, venită în vizită din Scoția, îi spusese ofițerul local, dezamăgit. Îmi pare rău. Poate data viitoare.
Poate. Problema era că majoritatea celor care sunau o făceau pentru a atrage atenția, pentru că erau disperați să facă parte din drama Bellei.
De fapt, ultima persoană care o văzuse pe Bella, cu excepția mamei, era vânzătoarea de ziare din capul străzii. Proprietara chioșcului, o bunică guralivă, își amintea că Dawn intrase împreună cu fetița ei în jur de 11.30. Venea des acolo, de obicei să cumpere țigări, iar această ultimă vizită la care participase și Bella fusese înregistrată de camera ieftină de luat vederi de care dispunea chioșcul.
În înregistrare, micuța Bella își ținea mama de mână lângă tejghea; chipul nu i se vedea foarte clar, ca și cum urma să dispară, și fetița ținea în mână o pungă
de hârtie; în a doua secvență, ușa chioșcului se închidea în urma lor.
Mama lui Dawn sunase după prânz – la ora 2.17, conform înregistrărilor telefonice – și spusese poliției că își auzise nepoata strigând „Bob Constructorul” și că ceruse să-i vorbească. Dawn o chemase pe Bella, dar se pare că aceasta plecase să-și ia o jucărie.
Următoarele șaizeci și opt de minute fuseseră de competența lui Dawn.
Descrierea ei era vagă, punctată de activități casnice. Polițiștii o ajutaseră să
reconstituie gătitul, spălatul vaselor și împăturitul hainelor Bellei scoase din uscător, ca să-și facă o idee despre ce se petrecuse în minutele de după ce Dawn își văzuse fiica ieșind în grădină să se joace, imediat după ora 3.
Margaret Emerson, care locuia în casa alăturată, se dusese să ia ceva din mașină pe la 3.25 și era convinsă că la momentul acela nu era nimeni în grădina din față.
— Bella striga de multe ori la mine „Peepo”. Așa se juca ea, dulceața. Îi plăcea să fie centrul atenției. Pe maică-sa n-o interesa tot timpul ce făcea fetița, spusese doamna Emerson cu grijă. Bella obișnuia să se joace singură, plimbându-și păpușa cu căruciorul și alergându-l pe Timmy, motanul. Știți și dumneavoastră cum sunt copiii.
— Plângea des? întrebase Sparkes.
Doamna Emerson se gândise puțin, dar apoi dăduse din cap și spusese: VP - 33
