Kate și Mick discută despre cum să trecem de reporterii strânși la poartă.
Probabil tipul de la televizor le-a spus oamenilor că am pe cineva în casă, și acum toți bat cu rândul la ușa mea și-mi vorbesc prin deschizătura de la cutia poștală. E groaznic, e ca un coșmar. Ca la început.
Ca atunci când urlau la Glen, acuzându-l de toate grozăviile.
— Ce-ați făcut, domnule Taylor? răcnea unul dintre reporteri.
— Ai sânge pe mâini, perversule? i-a strigat reporterul de la The Sun când Glen a dus gunoiul afară.
Chiar de față cu oamenii care treceau pe stradă. Glen mi-a spus că unul dintre ei scuipase pe trotuar.
Tremura când a intrat în casă.
Sărmanul meu Glen! Atâta că atunci mă avea pe mine să-l ajut – eu îi strângeam mâna și-i spuneam să nu-i ia în seamă. Dar acum nu mai sunt decât eu, și nu știu dacă pot face față singură.
O voce urlă de dincolo de ușă:
— Știu că sunteți acolo, doamnă Taylor. Vă plătesc ca să vorbiți? Ce credeți că vor spune oamenii dacă veți accepta banii aceștia murdari de sânge?
VP - 29
Mă simt de parcă m-ar fi lovit cu ceva. Kate se întoarce, mă ține de mână și-mi spune să-i ignor, pentru că ea poate face ca totul să dispară.
Aș vrea să am încredere în ea, dar mi-e greu să fiu lucidă. Ce înseamnă că va face ca totul să dispară? Să ne ascundem era singura soluție de a face față, credea Glen.
— Trebuie să așteptăm până se satură, obișnuia el să spună.
Dar metoda lui Kate este confruntarea directă. Ar trebui să mă ridic în picioare și să le trântesc câteva vorbe urâte ca să-i fac să tacă. Aș vrea să-i fac să
tacă, dar asta ar însemna să ies pe scenă. Gândul acesta mă paralizează, abia dacă mă pot mișca.
— Hai, Jean! îmi spune Kate, văzându-mă blocată pe scaun. O s-o facem împreună. Ușor, ușor! O să se termine totul în cinci minute, și nimeni n-o să te mai găsească.
Cu excepția ei, bineînțeles.
Nu pot să mai suport urletele animalelor de afară, așa că încep să-mi adun lucrurile. Îmi iau geanta și bag în ea niște chiloți luați din uscătorul din bucătărie. Urc la etaj să-mi caut periuța de dinți. Unde-mi sunt cheile?
— Ia doar lucrurile esențiale! îmi spune Kate.
O să-mi cumpere ea tot ce-mi trebuie când ajungem acolo. „Unde acolo?”
vreau s-o întreb, dar se întoarce din nou cu spatele. E ocupată, vorbește la telefon cu biroul de presă.
Are o voce diferită atunci când discută cu cei de la birou. E agitată. Respiră
sacadat, ca și cum ar fi urcat scările.
— În regulă, Terry, spune ea. Nu, Jean e cu noi… Te sun mai târziu.
Nu vrea să vorbească în fața mea. Mă întreb ce vrea să știe șeful ei. Câți bani mi-a promis? Cum voi arăta în fotografii?
Pun pariu că ar vrea să spună că sunt terminată, dar că va face în așa fel încât să arăt prezentabil. Intru în panică și îmi vine să spun că m-am răzgândit, dar totul se întâmplă mult prea repede.
Ea îmi spune că le va distrage atenția „celorlalți”. Va ieși pe ușa din față și se va preface că pregătește mașina pentru noi, în timp ce eu și Mick ne vom strecura prin grădină și vom sări peste gardul din spate. Nu-mi vine să cred că
fac așa ceva.
— Stai puțin! îi spun lui Kate, dar ea mă împinge spre ușă.
O așteptăm să iasă. Sunetul este, dintr-odată, asurzitor. Ca un stol de păsări care-și ia zborul de la ușa mea.
— Ai naibii! spune Mick.
VP - 30
Cred că se referă la fotografi. Apoi îmi pune jacheta lui în cap, mă apucă de mână și mă trage după el până la ușa din spate, dinspre grădină. Nu văd prea mult din cauza jachetei și sunt încălțată și cu niște pantofi inconfortabili. Îmi ies picioarele din ei, dar încerc totuși să fug. E ridicol. Jacheta tot alunecă.
Dumnezeule, o văd pe Lisa, vecina de alături, privește de la fereastra de sus, cu gura deschisă! Îi fac cu mâna. Dumnezeu știe de ce. Nu ne-am vorbit de secole.
Ajunși la gardul din spate, Mick mă ajută să-l sar. Nu e foarte înalt. Mai mult de decor decât de protecție. Am pantaloni pe mine, dar tot e dificil. Îmi spune că are mașina parcată chiar după colț, și ne furișăm încet pe aleea din spatele caselor, în caz că vreunul din reporteri e acolo. Brusc, simt nevoia să plâng. Sunt pe cale să mă urc în mașină cu niște oameni pe care nu-i cunosc și să mă îndrept Dumnezeu știe unde. Probabil că e cel mai nebunesc lucru pe care l-am făcut vreodată.
Glen ar fi făcut o criză. Chiar și înainte de problemele cu poliția, îi plăcea să
fie discret. Am trăit în casa aceasta ani de zile – pe toată durata căsniciei noastre –, dar, după cum au fost bucuroși să declare vecinii, ne-a plăcut întotdeauna să ne păstrăm intimitatea. Nu asta spun întotdeauna vecinii când sunt descoperite cadavre sau copii agresați în casa de alături? Dar în cazul nostru chiar era adevărat. Unul dintre ei – poate doamna Grange de vizavi – l-a descris pe Glen unui reporter spunându-i că avea „ochi malefici”. Avea ochi frumoși, de fapt. Albaștri cu gene lungi. Ochi de băiețel. Ochii lui mă topeau.
Obișnuia să-mi spună că e doar treaba noastră și că nu trebuie să intereseze pe nimeni. Din cauza asta a fost cu atât mai greu când viața noastră a devenit preocuparea tuturor.
Duba fotografului Mick e murdară. Sunt cutiuțe de hamburgeri pe jos, pungi de chipsuri și ziare vechi. Un aparat de ras electric e conectat la suportul pentru brichetă și o sticlă mare de cola se rostogolește pe jos.
