În înregistrare, micuța Bella își ținea mama de mână lângă tejghea; chipul nu i se vedea foarte clar, ca și cum urma să dispară, și fetița ținea în mână o pungă

de hârtie; în a doua secvență, ușa chioșcului se închidea în urma lor.

Mama lui Dawn sunase după prânz – la ora 2.17, conform înregistrărilor telefonice – și spusese poliției că își auzise nepoata strigând „Bob Constructorul” și că ceruse să-i vorbească. Dawn o chemase pe Bella, dar se pare că aceasta plecase să-și ia o jucărie.

Următoarele șaizeci și opt de minute fuseseră de competența lui Dawn.

Descrierea ei era vagă, punctată de activități casnice. Polițiștii o ajutaseră să

reconstituie gătitul, spălatul vaselor și împăturitul hainelor Bellei scoase din uscător, ca să-și facă o idee despre ce se petrecuse în minutele de după ce Dawn își văzuse fiica ieșind în grădină să se joace, imediat după ora 3.

Margaret Emerson, care locuia în casa alăturată, se dusese să ia ceva din mașină pe la 3.25 și era convinsă că la momentul acela nu era nimeni în grădina din față.

— Bella striga de multe ori la mine „Peepo”. Așa se juca ea, dulceața. Îi plăcea să fie centrul atenției. Pe maică-sa n-o interesa tot timpul ce făcea fetița, spusese doamna Emerson cu grijă. Bella obișnuia să se joace singură, plimbându-și păpușa cu căruciorul și alergându-l pe Timmy, motanul. Știți și dumneavoastră cum sunt copiii.

— Plângea des? întrebase Sparkes.

Doamna Emerson se gândise puțin, dar apoi dăduse din cap și spusese: VP - 33

— Nu, nu, era un copil fericit.

Medicul de familie și asistentul social fuseseră de acord.

— Un copil minunat… o păpușică, spuseseră la unison.

— Mama nu se descurca grozav – e greu să ai grijă de un copil singură fiind, nu-i așa? întrebase doctorul, iar Sparkes încuviințase ca și cum ar fi înțeles.

Toate aceste mărturii erau acum înregistrate și puse în fișiere, dovadă a efortului depus de polițiști, dar Sparkes știa că nu sunt decât vorbărie de suprafață. Nu progresau deloc.

Trase concluzia că bărbatul cu părul lung era cheia misterului, apoi închise computerul și își aranjă hârtiile pe birou înainte de a pleca acasă pentru un somn de cinci ore.

— Poate că mâine am s-o găsesc, îi șopti soției adormite.

•

O săptămână mai târziu, neprimind nicio veste, Kate Waters îl sună.

— Bună, Bob! Redactorul nostru a decis să ofere o recompensă pentru orice informație care ar putea duce la găsirea Bellei. Douăzeci de mii de lire. O sumă

deloc de neglijat.

Sparkes oftă în sinea lui.

— Ale naibii recompense! avea să-i spună el lui Matthews mai târziu. Ziarele au parte de toată publicitatea, iar noi primim apelurile tuturor nebunilor din țară.

— Foarte generos din partea voastră, Kate. Dar crezi că e momentul potrivit?

Lucrăm la o serie de…

— Va fi pe prima pagină mâine, îl întrerupse ea. Uite ce-i, Bob, știu că poliția urăște ideea de recompensă, dar cei care văd sau aud ceva și se tem de poliție vor pune mâna pe telefon să ne sune pe noi pentru recompensă.

Sparkes oftă.

— Mă duc s-o informez pe Dawn Elliott, spuse el. Trebuie s-o pregătesc.

— Ai dreptate, zise Kate. Care crezi că ar fi șansele să obțin un interviu cu Dawn? Biata femeie abia dacă putea vorbi la conferința de presă – acum ar avea o șansă să spună mai multe despre Bella. Voi fi blândă cu ea. Ce părere ai?

Bob se gândi că ar fi fost mai bine să nu răspundă la apelul lui Kate. Îi plăcea de ea – nu erau mulți reporteri despre care să poată spune asta –, dar știa că e precum un câine care aleargă după un os și care va face totul pentru a-l primi.

N-avea să renunțe până când nu căpăta ceea ce voise, dar inspectorul nu credea că el și Dawn erau pregătiți pentru un interogatoriu.

Erau multe necunoscute în privința ei; din punct de vedere emoțional era distrusă, copleșită de teroare și incapabilă să se concentreze mai mult de VP - 34

treizeci de secunde. Bob Sparkes petrecuse ore bune cu ea și avea sentimentul că n-o cunoaște decât foarte puțin. Să-i permită lui Kate Waters s-o bombardeze cu întrebări?

— Mă gândesc că i-ar putea fi de ajutor să se confeseze cuiva care nu e polițist. Poate își amintește ceva.

— Kate, am s-o întreb. Dar nu sunt sigur că e în stare de așa ceva. E sub efectul calmantelor și al pastilelor de dormit și îi vine foarte greu să se concentreze.

— Super. Mulțumesc, Bob!

Văzu parcă zâmbetul din vocea lui Kate.

— Stai așa, n-am stabilit nimic! Lasă-mă să vorbesc cu ea, și te sun mai încolo.

•

Când ajunse la Dawn, o găsi în exact același loc în care o întâlnise prima dată, pe canapeaua care îi devenise adăpost, printre jucăriile Bellei, înconjurată de mucuri de țigară și de pagini rupte din ziare, de bilețele de încurajare și de scrisori pe foi liniate primite de la indivizi furioși și supărați.

— Ai dormit, draga mea? o întrebă el.

Sue Blackman, o tânără femeie îmbrăcată în uniformă, agentul de legătură

dintre familie și poliție, dădu din cap și ridică din sprâncene.

— Nu pot să dorm, răspunse Dawn. Trebuie să fiu trează când Bella se întoarce acasă.

Sparkes o luă pe Sue Blackman pe hol.

— Are nevoie de odihnă, altfel va ajunge în spital, îi șopti el.

— Știu, domnule. Ațipește pe canapea în timpul zilei, dar nu-i place când se întunecă. Spune că Bellei i-e frică de întuneric.

VP - 35

8.

Miercuri, 11 octombrie 2006