Reporterița
Kate Waters ajunse la casa lui Dawn Elliott la ora prânzului, însoțită de un fotograf și ținând în mână un buchet ostentativ de crini cumpărați de la supermarket. Parcă mai departe pe stradă, la distanță de gloata de reporteri, ca să poată pleca apoi fără a fi observată. Îl sună pe Bob Sparkes să-l înștiințeze că
ajunseseră și se strecură pe lângă jurnaliștii care stăteau în fața casei în mașinile personale, cu hamburgeri în mâini. Până să se dea ei jos, Kate era deja în casă.
Auzi un cuplu de reporteri înjurând-o și atenționându-se unul pe celălalt că
fuseseră trași pe sfoară și se strădui să-și înghită zâmbetul.
Mergând în urma lui Bob Sparkes, adulmecă atmosfera, toată dezordinea și încremenirea create de durere: pe hol, hanoracul Bellei cu o glugă îmblănită și cu ursulețul de pluș atârnând de balustradă; cizmulițele ei roșii așezate lângă
ușă.
— Mick, fă o poză cizmelor! îi spuse ea fotografului în timp ce se îndreptau spre camera din față.
Peste tot erau jucării și fotografii cu Bella bebeluș; priveliștea o duse pe Kate cu gândul la primii ani de maternitate, când se lupta cu haosul inerent. În ziua când îl adusese acasă pe fiul ei Jake de la spital, stătuse și plânsese, copleșită de explozia hormonală postnatală și de simțul responsabilității care i se trezise brusc. Își amintea cum, în dimineața de după naștere, o întrebase pe asistentă
dacă poate să-l ia în brațe, ca și cum Jake ar fi aparținut spitalului.
Dawn Elliott privi spre Kate cu fața îmbătrânită de suferință, și Kate îi zâmbi și îi luă mâna. Se gândi să i-o scuture, dar până la urmă i-o strânse numai.
— Bună, Dawn! spuse ea. Îți mulțumesc că ai acceptat să vorbești cu mine.
Știu cât de greu trebuie să-ți fie, dar cu toții sperăm că poliția o va găsi pe Bella.
Dawn încuviință ușor din cap.
„La naiba!” își spuse Kate. Bob chiar avusese dreptate.
Luă o jucărie de pe canapea.
— E Po? Băieții mei îi preferau pe Power Rangers, spuse ea.
Dawn o privi, interesată de întrebare.
VP - 36
— Bella e îndrăgostită de Po, spuse ea. Îi place să facă baloane de săpun, să
fugă după ele.
Kate observă o fotografie pe masă în care fetița alerga după baloane și i-o aduse.
— Uite-o! spuse ea, și Dawn luă fotografia în mâini. E frumușică. Pun pariu că
e o neastâmpărată.
Dawn îi zâmbi recunoscătoare. Descoperiseră un interes comun –
maternitatea –, și Dawn începu să vorbească despre copilul ei.
Bob se gândi că era pentru prima oară când Dawn părea capabilă să
vorbească despre Bella ca despre un copil, nu o victimă.
— Kate se pricepe, n-ai ce spune. Are un talent înnăscut. Citește oamenii mai repede decât mulți dintre agenții mei, îi spuse el soției mai târziu.
Eileen ridică din umeri și continuă să rezolve rebusul din ziarul Telegraph.
Munca de polițist i se părea de pe altă lume.
Kate aduse mai multe fotografii și jucării pentru a întreține conversația, lăsând-o pe Dawn să depene povestea fiecăreia, fără să fie nevoită să-i pună
întrebări. Folosea un mic reportofon pe care îl strecurase repede între pernele canapelei, pentru a-i înregistra fiecare cuvânt. Caietul cu notițe era o idee proastă în asemenea momente – ar fi semănat cu un interogatoriu al poliției.
Nu voia decât ca Dawn să vorbească, s-o audă povestind despre plăcerea și greutățile meseriei de mamă, zi cu zi, despre cum o pregătea pe Bella să meargă
la creșă, despre cum se jucau la baia de seară, despre bucuria fetiței când își alesese cizmulițele.
— Îi plac mult animalele. Am fost o dată la grădina zoologică, și n-a vrut decât să stea să se uite la maimuțe. Râdea întruna, spuse Dawn, găsindu-și preț
de câteva momente refugiu în amintirile vieții trecute.
Kate își dădea seama că frânturile acestea din viața Bellei și a lui Dawn aveau să-l transpună pe cititor direct în coșmarul pe care-l trăia tânăra mamă. Scria deja introducerea în minte.
„În holul din casa lui Dawn Elliott așteaptă o pereche de cizmulițe roșii. Fiica ei, Bella, le alesese în urmă cu două săptămâni și n-a apucat să le poarte…”
Asta este ceea ce publicul vrea să citească pentru ca mai apoi să tremure de teamă, în capot, în fața cănii de ceai, spunând: „Asta ni s-ar fi putut întâmpla și nouă”.
