privește.

— Jean, îmi place culoarea asta. Ție nu? îmi spune ea, ridicând bluza. O

nuanță superbă de albastru.

Știe că îmi place și mie mult, dar încerc să nu-i arăt.

— Mulțumesc, îi răspund. Chiar nu era nevoie de toate astea. O să petrec doar o noapte aici. Poate ar fi mai bine să returnezi unele lucruri.

Nu zice nimic, strânge pungile goale și-mi zâmbește.

E trecut de ora prânzului, iar ei decid să mâncăm la Kate în cameră. Eu nu vreau decât un sandviș, dar Mick comandă friptură și o sticlă de vin. Constat că

sticla a costat 32 de lire. La prețul ăsta poți lua opt sticle de Chardonnay de la supermarket. Mick a spus că e „sublim”. Înjură destul de mult, dar Kate pare că

nu observă. Toată atenția ei e îndreptată asupra mea.

După ce terminăm de mâncat și scoatem farfuriile din cameră, Mick se duce în camera lui să-și pună în ordine aparatura, iar Kate se așază confortabil într-un fotoliu și începe să-mi vorbească. O discuție normală, genul de discuție pe care îl purtam cu vreo clientă când o spălam pe cap. Dar știu că nu va dura mult.

— Cred că ești foarte afectată de când a murit Glen, începe ea.

Încuviințez din cap și par afectată. Nu pot să-i spun că nu-i așa. Adevărul e că

liniștea de după moartea lui e minunată.

VP - 44

— Cum ai făcut față, Jean?

— A fost groaznic, îi răspund eu cu durere în voce și redevin dintr-odată

Jeanie, femeia care obișnuiam să fiu la început, când m-am măritat.

Jeanie m-a salvat. Și-a văzut conștiincioasă de viața ei, pregătind ceaiuri, spălându-și clientele pe cap, măturând și făcând patul. Știa că Glen era victima unei intrigi polițiste. A stat alături de bărbatul cu care s-a căsătorit. Alături de bărbatul pe care l-a ales.

Inițial, Jeanie n-a apărut din nou decât atunci când poliția ori familia puneau întrebări, dar, pe măsură ce pe sub ușa noastră au început să se strecoare lucruri din ce în ce mai urâte, Jeanie a revenit în casă pentru ca eu și Glen să

putem trăi mai departe împreună.

— A fost un șoc teribil, îi spun lui Kate. Autobuzul l-a lovit chiar în fața mea.

Nici n-am avut timp să sun după ajutor. Murise deja. Apoi oamenii care erau de față au dat năvală și s-au ocupat de tot. Eu eram prea șocată ca să mă mișc și m-au dus la spital să se asigure că eram în regulă. Toată lumea a fost atât de amabilă!

Până când și-au dat seama cine era.

Vedeți, poliția spune că Glen a răpit-o pe Bella.

Când i-au pronunțat numele, când au venit la noi acasă, nu mă puteam gândi decât la fotografia ei, la chipul ei micuț, la ochelarii mici și rotunzi și la plasturele lipit pe un ochi. Semăna cu un copil-pirat. Atât de dulce era, că-mi venea s-o mănânc. Nimeni nu mai vorbea despre altceva – la salonul de coafură, la magazin, în autobuz. Micuța Bella. Se juca în curtea casei din Southampton, și cineva o răpise.

Bineînțeles că eu n-aș fi lăsat un copil să se joace singur în curte. Avea doar doi ani și jumătate, pentru numele lui Dumnezeu! Mama ei ar fi trebuit să aibă

mai multă grijă de ea. Pun pariu că se uita la televizor la tot soiul de prostii. Glen îmi spunea că întotdeauna lucrurile de genul ăsta li se întâmplă unor asemenea oameni. Oameni neglijenți!

Au spus că Glen o răpise. Și că o omorâse. Mi s-a oprit inima în piept când i-am auzit. Polițiștii au fost cei care au spus-o primii. Ceilalți au început mai târziu.

Am rămas acolo pe hol cu gurile căscate. Mă rog, spun cu „gurile”. Glen de fapt se albise la față. Nu mai arăta a Glen.

Polițiștii n-au făcut mare zarvă când au venit la noi. N-au dat cu pumnul în ușă sau mai știu eu ce, cum vezi la televizor. Au bătut pur și simplu la ușă: cioc-cioc! Glen tocmai fusese să spele mașina. A deschis ușa, iar eu m-am uitat din bucătărie să văd cine venise. Erau doi tipi, care cereau voie să intre. Unul VP - 45

semăna cu profesorul meu de geografie de la școală, domnul Harris. Avea o jachetă de stofă la fel.

— Domnul Glen Taylor? a întrebat foarte calm.

— Da, a răspuns Glen și l-a întrebat dacă vinde ceva.

La început n-am auzit foarte bine, dar apoi au intrat. Doi polițiști –

inspectorul Bob Sparkes și adjunctul lui.

— Domnule Taylor, aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre dispariția Bellei Elliott, a spus inspectorul Sparkes.

Am deschis gura să zic și eu ceva ca să-l împiedic să continue, dar n-am putut. Iar fața lui Glen s-a albit. Nu m-a privit nici măcar o secundă. Nu m-a luat în brațe și nici nu mi-a atins mâna. Mai târziu mi-a spus că fusese în stare de șoc. A continuat să discute cu polițistul, dar nu-mi amintesc să fi auzit ce spuneau. Îi vedeam mișcându-și buzele, dar nu pricepeam ce-și spun. Ce treabă

avea Glen cu Bella? El n-ar face rău nici unui copil. Adoră copiii.

Apoi Glen a plecat împreună cu polițiștii. Mai târziu mi-a spus că-și luase la revedere de la mine și mă rugase să nu mă îngrijorez, pentru că era fără îndoială

vorba despre o încurcătură pe care urma s-o lămurească. Dar eu nu țin minte asta. Celălalt polițist a rămas cu mine acasă să-mi pună întrebări, să se bage în viețile noastre, dar, în tot timpul ăsta, în cap nu mi-a stăruit decât chipul lui Glen și cum pentru o secundă nu-l recunoscusem.

Glen mi-a spus mai târziu că cineva susținuse că el ar fi făcut o livrare aproape de locul din care fusese răpită Bella, dar că asta nu însemna nimic. Pură

coincidență. Probabil erau sute de oameni în zonă în ziua respectivă.

Nu fusese aproape de locul răpirii, livrase undeva la kilometri distanță, mi-a spus. Dar polițiștii întrebau pe toată lumea, pentru a verifica dacă cineva văzuse ceva.

Glen începuse să lucreze ca șofer de livrări după ce a fusese concediat de la bancă. Visase dintotdeauna să aibă ocazia să-și construiască propria afacere, să

fie propriul lui șef.

Adevăratul motiv s-a întâmplat să-l descopăr într-o seară de miercuri.

Fusesem la aerobic și am luat masa târziu. A urlat la mine întrebându-mă de ce întârziasem, din gură i-au ieșit cuvinte oribile și murdare. Cuvinte pe care nu avea obiceiul să le folosească. Era un coșmar. Furia și acuzațiile lui umpleau bucătăria. Ochii îi erau goi, ca și cum nici nu m-ar fi cunoscut. M-am temut că o să mă lovească. I-am văzut pumnii încleștându-se și descleștându-se, iar eu încremenisem lângă aragaz, cu spatula în mână.

Bucătăria mea, regulile mele, obișnuiam noi să glumim. Dar în ziua aceea n-am glumit. Copilul născut miercurea va fi plin de suferințe.

VP - 46

Scandalul s-a terminat cu o ușă trântită, iar Glen s-a dus să se culce în camera oaspeților, departe de mine. Îmi amintesc că rămăsesem jos, la baza scărilor, complet năucă. Ce se întâmplase? Care era problema? Nu voiam să mă gândesc la ce ar fi putut însemna scena aceea pentru noi.