— Va face potecă azi până la biroul redactorului-șef, amărâtul! Ceea ce nu e rău, pentru că n-o să mai urle atât la reporteri. E un tip amuzant – du-l într-un bar, și devine sufletul petrecerii. Dar la birou lucrează și câte douăsprezece ore pe zi, cu ochii în monitor. Îi ridică doar când trebuie să țipe la cineva. E ca un zombi.
Mick râde.
Mă întind pe sacul de dormit. E un pic murdar, dar nu miroase prea rău, așa că încerc să ațipesc, și vocile lor se estompează. La trezire, constat că am ajuns deja.
Hotelul e mare și luxos. Genul de hotel cu culoarele pline de flori și cu mere adevărate pe biroul de la recepție. Nu-mi dau seama niciodată dacă florile sunt reale, dar merele sigur sunt. Se pot mânca.
Kate se ocupă de tot.
VP - 42
— Bună ziua, am rezervat trei camere pe numele Murray, o informează pe recepționeră, care o privește și apoi se uită în calculator. În urmă cu câteva ore, adaugă ea nerăbdătoare.
— Da, răspunde recepționeră în cele din urmă.
Se pare că Mick este Murray. Îi întinde recepționerei cardul de credit, și aceasta se uită la mine. Brusc, îmi dau seama cum trebuie să arăt. Minunată
priveliște! Părul mi-e zbârlit în toate direcțiile după jacheta pe care Mick mi-a pus-o pe cap și după somnul din dubă, abia dacă sunt îmbrăcată de mers la cumpărături, nici pe departe pentru un hotel de lux. Stau așa, într-o pereche de pantaloni învechiți și un tricou, și mă uit în jos, la saboții ieftini pe care îi port, în timp ce Kate completează formularele de cazare. Sunt înregistrată sub numele de Elizabeth Turner și privesc spre Kate. Ea zâmbește și-mi spune:
— Așa nu te va găsi nimeni. O să ne caute în zadar.
Mă întreb cine-o fi Elizabeth Turner și ce-o face în după-amiaza asta. Pun pariu că se duce la cumpărături fără să se ascundă de presă.
— Bagaje? întrebă recepționeră, și Kate îi spune că sunt în mașină, dar că le vom recupera mai târziu.
În lift, mă uit la ea și ridic din sprânceană. Îmi răspunde tot cu un zâmbet. Nu vorbim, pentru că suntem însoțiți de un liftier. E inutil, de altfel, căci nu avem bagaje, dar vrea să ne arate camerele. Și să primească un bacșiș, bănuiesc. A mea este camera 142, alături de 144, camera lui Kate. Liftierul deschide ușa și mă poftește înăuntru. Rămân locului și privesc. Minunată cameră! Imensă și luminată de un candelabru. O canapea și o măsuță de cafea, lampadare și mere, iar mere. Probabil au semnat un contract cu vreun supermarket de au atâtea fructe peste tot.
— E totul în regulă? mă întrebă Kate.
— O, da! răspund eu și mă așez pe canapea ca să mă uit iar.
Nici hotelul din luna noastră de miere n-a fost atât de luxos. Am stat într-o pensiune de familie din Spania. Oricum, chiar și acolo a fost minunat. Am râs o grămadă. Când am ajuns acolo încă mai aveam confetti în păr, iar angajații s-au agitat foarte tare pentru noi. Ne-au așteptat cu o sticlă de șampanie – șampanie spaniolă, ușor grețoasă –, iar chelnerițele tot veneau și ne pupau. Ne-am petrecut zilele lângă piscină, privindu-ne unul pe celălalt. Iubindu-ne. A trecut atâta timp de atunci…
Kate îmi spune că hotelul dispune de o piscină. Și de un centru spa. Nici măcar n-am costum de baie – de fapt, n-am mai nimic –, dar ea mă întreabă ce măsură port și se duce să-mi aducă „niște lucruri”.
— Ziarul plătește totul, îmi spune.
VP - 43
Îmi rezervă o ședință de masaj pentru timpul în care ea va fi plecată.
— Ca să te relaxezi, îmi zice. Va fi minunat. Folosesc uleiuri esențiale –
iasomie, lavandă, chestii din astea –, și poți dormi pe masă. Ai nevoie de puțin răsfăț, Jean.
Nu sunt convinsă, dar mă conformez. Nu i-am întrebat cât timp mă vor ține aici. N-am deschis subiectul, iar ei se comportă de parcă ar fi o mini-vacanță la sfârșit de săptămână.
•
O oră mai târziu, sunt lungită pe pat, îmbrăcată într-un halat de la hotel, și parcă plutesc, atât de relaxată mă simt. Glen mi-ar fi spus că miros a bordel, dar nu mă deranjează. Miros a scump. Apoi Kate bate la ușă, și eu revin cu picioarele pe pământ. Mă întorc la realitate.
Intră pe ușă cu o grămadă de sacoșe.
— Uite, Jean! încearcă astea și vezi dacă-ți vin!
Ciudat cum îmi tot spune pe nume. Ca o asistentă medicală. Sau un escroc.
A ales lucruri minunate. O bluză albastră din cașmir pe care nu mi-aș fi permis-o niciodată, un tricou alb, o fustă vaporoasă și o pereche de pantaloni gri de stofă, chiloți, pantofi, un costum de baie, spumă de baie de lux și o cămașă de noapte foarte frumoasă. Despachetez totul în timp ce ea mă
privește.
— Jean, îmi place culoarea asta. Ție nu? îmi spune ea, ridicând bluza. O
nuanță superbă de albastru.
Știe că îmi place și mie mult, dar încerc să nu-i arăt.
— Mulțumesc, îi răspund. Chiar nu era nevoie de toate astea. O să petrec doar o noapte aici. Poate ar fi mai bine să returnezi unele lucruri.
Nu zice nimic, strânge pungile goale și-mi zâmbește.
E trecut de ora prânzului, iar ei decid să mâncăm la Kate în cameră. Eu nu vreau decât un sandviș, dar Mick comandă friptură și o sticlă de vin. Constat că
sticla a costat 32 de lire. La prețul ăsta poți lua opt sticle de Chardonnay de la supermarket. Mick a spus că e „sublim”. Înjură destul de mult, dar Kate pare că
nu observă. Toată atenția ei e îndreptată asupra mea.
După ce terminăm de mâncat și scoatem farfuriile din cameră, Mick se duce în camera lui să-și pună în ordine aparatura, iar Kate se așază confortabil într-un fotoliu și începe să-mi vorbească. O discuție normală, genul de discuție pe care îl purtam cu vreo clientă când o spălam pe cap. Dar știu că nu va dura mult.
