țină cu ea.
Nu dură însă mult până când primi un apel de la Sparkes.
•
Telefonul sună, Kate răspunse și ieși în coridor pentru mai multă intimitate.
— Bună, Bob! Ce mai faci?
Polițistul îi spuse că era stresat. Ultima conversație pe care Dawn o avusese cu Kate fusese auzită de ofițerul de legătură, și Sparkes era dezamăgit. Cumva, era mai rău decât dacă ar fi fost furios.
— Stai puțin, Bob! Dawn Elliott e o femeie în toată firea – poate vorbi cu cine vrea. Ea m-a sunat.
— Sunt convins. Kate, nu asta a fost înțelegerea noastră. Te-am prezentat lui Dawn Elliott pentru un prim interviu, și tu ai lucrat pe la spatele meu. Asta poate avea urmări asupra anchetei – îți dai seama, nu?
— Bob, femeia m-a sunat pentru că voia să stea de vorbă cu cineva, n-are nicio legătură cu ancheta ta. Simte nevoia să evadeze, chiar și numai pentru câteva minute.
VP - 40
— Iar tu simți nevoia de povești. Nu face pe buna samariteană cu mine, Kate!
Te cunosc.
Ea se simți rușinată. Într-adevăr, el o cunoștea.
— Îmi pare rău că te-ai supărat, Bob. Hai să bem un pahar împreună și să
vorbim pe îndelete, ce zici?
— Sunt foarte ocupat, poate săptămâna viitoare. Și, Kate…
— Da, da. Cu siguranță i-ai spus să nu mă mai sune, dar eu n-am să-i închid telefonul dacă mă caută.
— Înțeleg. Ai să faci ce trebuie să faci, Kate. Sper atunci că Dawn o să-și vină
în fire. Cineva trebuie să se comporte ca un adult.
— Bob, eu îmi fac treaba mea, iar tu ți-o faci pe a ta. Nu periclitez cercetările voastre, din contră, le popularizez în ziare.
— Sper să ai dreptate, Kate. Trebuie să închid.
Kate se rezemă de perete. Avusese o cu totul altă discuție în minte. În versiunea ei, ea ar fi picat bine, iar Bob i-ar fi fost recunoscător.
Își spuse că Bob avea să revină în cele din urmă, după ce se va fi calmat. Îi trimise un sms lui Dawn, cerându-și scuze dacă îi făcuse probleme. Primi imediat un mesaj: „Vorbim mai încolo”. Era clar, încă se înțelegeau bine. Zâmbi către ecranul telefonului și hotărî să-și sărbătorească victoria cu o cafea și o brioșă.
— Pentru micile triumfuri ale vieții! spuse ea când ridică paharul de plastic cu cafea de la cantină.
Mâine avea să se ducă la Southampton și să mănânce un sandviș cu Dawn la centrul comercial.
VP - 41
9.
Miercuri, 9 iunie 2010
Văduva
Kate se urcă în mașina lui Mick câteva zeci de metri mai încolo, în parcarea unui supermarket. Râde și spune că „haita” s-a repezit pe alee să vadă dacă mai sunt în casă când ea a plecat singură cu mașina.
— Niște idioți! spune. Au mușcat momeala.
Se răsucește spre mine pe scaunul din față, ca să-i pot vedea chipul.
— Ești în regulă, Jean?
Vocea i-a redevenit calmă și blândă. Dar nu mă prostește ea. Nu-i pasă de mine. Vrea să scrie articolul, atâta tot. Încuviințez din cap și tac.
În timp ce mergem, Kate vorbește cu Mick despre „birou”. Se pare că șeful ei e genul care înjură și strigă la ei.
— Înjură atât de des, încât colegii numesc conferințele de presă de dimineața
„Monoloagele vaginului”, îmi spune Kate, și încep amândoi să râdă.
Nu știu ce este acela un monolog al vaginului, dar zău dacă-mi pasă.
E ca și cum Kate și Mick ar trăi în altă lume. Kate îi spune că redactorul de știri – acel Terry cu care a vorbit ea la telefon – e foarte fericit. Probabil fericit că
va publica în sfârșit povestea văduvei.
