din curte și al gardului metalic vopsit; polițiștii căutaseră amprente în toată

curtea, înaintând încet, în genunchi, și tot felul de fibre textile din hainele Bellei, fire de păr blond, bucăți de jucării dezmembrate, șervețele folosite fuseseră

adunate în pungi de plastic precum sfintele moaște. Dar nimic care să aparțină

răpitorului.

— Cred că nemernicul s-a aplecat peste gard și a săltat-o direct în mașină, spuse Sparkes. Cred că nu i-a luat mai mult de câteva secunde. Fetița era în curte, și în clipa următoare a dispărut.

Criminaliștii găsiră o bomboană molfăită lângă gard.

— I-o fi căzut Bellei din gură când a săltat-o răpitorul? întrebă Spikes. E o Smartie?

— Nu sunt expert în bomboane, dar voi pune pe cineva să verifice, răspunse subinspectorul Matthews.

Bomboana fu identificată de criminaliști drept Skittles. Pe ea era saliva Bellei

– fusese identificată după ADN-ul de pe suzeta pe care o folosea noaptea.

— Nu i-am luat niciodată Skittles, spuse Dawn.

„I-o fi dat-o individul ca s-o facă să tacă”, își spuse Sparkes. „Tactică de modă

veche”. Își aminti de mama lui care obișnuia să-i spună, în copilărie: „Să nu iei niciodată dulciuri de la străini!” Asta și încă ceva despre bărbații cu cățeluși.

Pe măsură ce analiza lista dovezilor, energia îi scădea. Treaba nu arăta prea bine. Nu existau camere de luat vederi care să dea în stradă – doar un magazin VP - 50

de reparații foto –, iar în imaginile culese de pe camerele din apropiere nu exista niciun bărbat neîngrijit.

— Poate că pur și simplu a avut noroc, spuse Sparkes.

— Al naibii noroc!

— Matthews, sună și află când putem intra la Crimewatch 3 . Spune-le că e urgent!

Celor de la Crimewatch le trebuiră opt zile pentru a reconstitui povestea – o eternitate. Trebuiră să aducă o sosie a Bellei de la o creșă dintr-un alt oraș

pentru că niciun părinte care locuia în apropiere de Westland nu vru să ia parte la așa ceva.

— N-ai cum să-i învinuiești, îi spuse Sparkes regizorului exasperat. Nu vor să-și vadă copilul în rol de victimă. Fie și falsă.

Așteptau la capătul lui Manor Road ca echipa de filmări să pună totul la punct, discutând despre apelul pe care Sparkes urma să-l adreseze opiniei publice.

— Vei vorbi în direct din studio, Bob, îi spuse regizorul, așa că ai grijă să ai totul clar în minte înainte să începi. Știi ce întrebări ai să primești.

Sparkes era cu mințile prea împrăștiate pentru a-l asculta cu atenție. Tocmai o suia pe Dawn Elliott în mașina poliției ca s-o ducă acasă la mama ei, când sosise actrița care urma s-o interpreteze pe ea.

— Seamănă cu mine, îi spusese Dawn lui Sparkes.

Îi fusese imposibil să se uite la fetița care o juca pe Bella. Întinsese pe canapea niște hăinuțe ale fiicei sale, o bentiță și ochelarii de rezervă ai copilei, mângâind fiecare obiect și pronunțând numele Bellei. Sparkes o ajutase să se ridice și, cu ochii secătuiți de plâns, femeia mersese până la mașină ținându-l de mână. Se așezase lângă Sue Blackman și nu privise înapoi.

Strada era acum goală, tăcută, exact așa cum trebuie să fi fost în ziua răpirii.

Sparkes se uită cum răpirea era pusă în scenă, iar regizorul o îndruma cu blândețe pe „Bella” să alerge după o pisică gri, împrumutată, prin grădină.

Mama fetiței stătea lângă cameră, cu bomboane de ciocolată în caz de urgență, zâmbindu-i fiicei sale și stăpânindu-se cu greu să nu plângă.

Doamna Emerson se oferi să-și joace propriul rol, mergând cu pas țeapăn prin grădină, pretinzând că o caută pe micuța ei prietenă de alături și apoi răspunzând strigătelor de ajutor ale lui Dawn. Peste drum, domnul Spencer simulă momentul în care îl observa pe răpitor, un actor cu o perucă lungă, în timp ce trecea pe lângă casa lui. Grimasele domnului Spencer fură filmate de către un cameraman instalat în stratul cu margarete al doamnei Spencer.

3 Emisiune BBC care reconstituie crime nerezolvate cu scopul de a obține informații noi de la public.

VP - 51

„Răpirea” urma să dureze doar câteva minute, dar abia după trei ore de filmări regizorul fu mulțumit, și toată echipa urmări versiunea finală pe ecranul din camionul cu echipament. Nimeni nu scoase un cuvânt în timp ce se uitau cum „Bella” se juca în grădină. Numai domnul Spencer rămase să discute evenimentele cu echipa de filmare.

Apoi, unul dintre polițiștii mai în vârstă îl luă pe Sparkes deoparte.

— Ai observat că domnul Spencer se tot insinuează în investigație și oferă

interviuri reporterilor? Le spune că l-a văzut pe bărbatul care a răpit-o pe fetiță.

Am impresia că e înnebunit să fie în centrul atenției.

Sparkes zâmbi cu îngăduință.

— Tot timpul există câte unul din ăștia, nu? Probabil e singur și plictisit. Am să-i spun lui Matthews să fie cu ochii pe el.

După cum se așteptau, la douăzeci și trei de zile de la dispariția Bellei, difuzarea filmului generă sute de apeluri adresate realizatorilor de televiziune și agenților care se ocupau de caz, inflamă emoțiile publicului și stârni o avalanșă

de mesaje pe site-ul oficial al emisiunii, majoritatea variații pe tema: „Gândurile noastre se îndreaptă către…” sau: „De ce, Dumnezeule, de ce?”

Mai bine de zece persoane telefonară pentru a susține că o văzuseră pe Bella, mulți dintre ei în vreo cafenea, în autobuz sau pe vreun teren de joacă.

Fiecare apel fu imediat verificat, dar optimismul lui Sparkes începu să se diminueze de fiecare dată când răspundea la apeluri în studio.

•

Săptămâna următoare, câteva voci ajunseră la urechile lui Sparkes pe coridoarele poliției din camera de cercetări.

— Avem un exhibiționist pe un teren de joacă, îi spuse ofițerul de serviciu. La vreo douăzeci și cinci de minute de casa lui Dawn Elliott.

— Cine e? îl cunoaștem?

Lee Chambers era un șofer de taxi de vârstă mijlocie, divorțat, care fusese interogat cu șase luni în urmă pentru că se dezbrăcase în fața a doua cliente.

Susținuse atunci că nu făcuse decât să urineze, iar femeile îl văzuseră când își închidea șlițul. Neintenționat. Clientele nu voiseră să depună plângere pentru a evita complicațiile, iar poliția fusese nevoită să-l elibereze.

Astăzi fusese văzut în tufișuri lângă leagănele din Royal Park, aproape de locul unde se jucau copiii.