„Încetează!” îmi spuneam. „Totul va fi în regulă. Poate că a avut o zi proastă.
Lasă-l să se liniștească și să doarmă!”
Am început să fac puțină ordine, să iau fularul și jacheta pe care le atârnase de balustrada scărilor și să le așez în cuierul de lângă ușă. Am simțit ceva într-unul din buzunare, o scrisoare. Un plic alb cu numele și adresa lui. Un plic de la bancă. Cuvintele folosite erau foarte protocolare – „cerere”, „comportament necorespunzător”, „rezilierea contractului”, „imediat”… Mă pierdusem printre cuvinte, dar știam ce înseamnă. Sfârșitul visurilor noastre. Al viitorului nostru.
Cu scrisoarea mototolită în mâini, am urcat în grabă la etaj. Am intrat în cameră
și am aprins lumina. Mă auzise venind, pentru că se prefăcea că doarme.
— Ce este asta?
Mă privea de parcă n-aș fi existat.
— M-au concediat, mi-a răspuns și s-a întors pe partea cealaltă, prefăcându-se că doarme.
În dimineața următoare, a venit la mine în cameră și mi-a servit ceaiul în ceașca mea preferată. Părea că nu dormise deloc și și-a cerut scuze. S-a așezat pe pat și mi-a spus că trăia sub presiune, că totul era o neînțelegere și că
niciodată nu se înțelesese cu șeful lui. Mi-a spus că i se înscenase ceva și că era acuzat. O greșeală, a spus, el nu făcuse nimic, dar șeful lui îl invidia. Mi-a spus și că avea planuri mari de viitor, dar că nu mai contau dacă nu rămâneam lângă el.
— Ești centrul universului meu, Jeanie, mi-a spus și m-a strâns la piept, iar eu l-am îmbrățișat și mi-am alungat frica.
Mike, un prieten pe care îl cunoscuse pe internet, i-a vorbit despre o slujbă
de șofer.
— E o slujbă care să ne permită să ne descurcăm până mă lămuresc ce afacere vreau să încep.
Mai întâi a fost plătit cu ora, dar apoi l-au angajat permanent. A încetat să
mai vorbească despre cum voia să fie propriul lui șef. Trebuia să poarte o uniformă destul de elegantă: bluză albastru-deschis cu logo-ul companiei pe buzunar și pantaloni bleumarin. Glen nu suporta să poarte uniformă – îmi spunea că e înjositor, că se simțea ca la școală –, dar s-a obișnuit repede și părea fericit. Se trezea dimineața, îmi făcea cu mâna, apoi pleca – în călătorie, după cum obișnuia să spună.
VP - 47
Nu l-am însoțit decât o singură dată. O misiune specială din partea șefului, în duminica dinainte de Crăciun. Cred că a fost Crăciunul de dinainte să fie arestat.
Urma să livreze în Canterbury, și mi-a surâs ideea unei plimbări. Nu ne-am vorbit deloc pe drum. I-am cotrobăit prin torpedou. Tot felul de fleacuri. Niște dulciuri. Am luat o bomboană și i-am oferit și lui Glen una, ca să-i ridic moralul.
N-a vrut s-o ia și mi-a cerut să le pun la loc.
Duba pe care o conducea era foarte drăguță și curată. Impecabilă. Nu i-o văzusem până atunci. O ținea la depozit, iar dimineața lua mașina până la serviciu.
— Foarte drăguță duba, i-am spus, iar el mi-a zâmbit. Ce e în spate?
— Nimic, mi-a răspuns și a pornit radioul.
Avea dreptate. Am aruncat o privire în timp ce vorbea cu un client. Era foarte curată. Mă rog, aproape. O bucată ruptă dintr-un pachet de dulciuri se ițea de sub un capăt al covorașului. Am tras-o cu unghia. Era ușor lipicioasă și prăfuită, dar am pus-o în buzunarul paltonului. Ca să fie totul curat.
Toate par acum atât de îndepărtate! O plimbare obișnuită cu mașina, ca doi oameni normali.
*
— Glen Taylor? mă întreabă asistenta, făcându-mă să tresar din gânduri și încruntându-se în timp ce notează numele pe formular.
Parcă își amintește ceva. Aștept inevitabilul.
Îi pică fisa.
— Glen Taylor? Cel acuzat de răpirea fetiței aceleia? îi spune ea încet unuia dintre paramedici, iar eu mă prefac că nu aud. Când își întoarce privirea spre mine, constat că fața i s-a înăsprit. Am înțeles, spune și se îndepărtează.
Cred că a telefonat cuiva, pentru că, jumătate de oră mai târziu, o mulțime de jurnaliști se învârtesc în jurul intrării de la Urgențe, încercând să se comporte ca niște pacienți. Îi miros de la o poștă.
Stau cu capul plecat și refuz să le vorbesc. Ce fel de oameni sunt aceștia care agresează o femeie al cărei soț tocmai a murit?
Au venit și polițiști. Din cauza accidentului. Nu sunt cei pe care îi vedem de obicei. Sunt cei de la poliția locală, legiștii, nu agenții din Hampshire. Își fac treaba de rutină, iau declarații de la martori, de la mine, de la șoferul de autobuz. E și el aici. Se pare că are o lovitură urâtă la cap. Declară că nu l-a observat pe Glen când acesta i-a apărut în față.
Probabil așa e, totul s-a petrecut foarte repede.
Curând își face apariția inspectorul Bob Sparkes. Știam că va sosi la un moment dat, dar cred că a condus ca un nebun de a reușit să ajungă din VP - 48
Southampton până aici atât de repede. Pare trist și îmi prezintă condoleanțe, însă e și mai trist pentru el însuși. Cu siguranță nu-și dorea ca Glen să moară.
Din cauza morții lui, cazul va rămâne deschis. Săracul Bob! Va rămâne cu acest eșec pe conștiință toată viața.
Se așază lângă mine pe un scaun de plastic și-mi întinde mâna. Sunt atât de rușinată, încât nu-i spun nimic. Nu s-a mai purtat niciodată așa. Ca și cum i-ar păsa de mine. Îmi ține mâna și-mi vorbește încet. Știu ce-mi spune, dar nu-l aud, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Mă întreabă dacă știu ce i-a făcut Glen Bellei.
Mi-o spune cu blândețe, îmi zice că acum pot divulga secretul. Că pot mărturisi totul. Că și eu am fost o victimă, ca și Bella.
— Nu știu nimic despre Bella. Nici Glen nu știa nimic, spun eu și-mi trag mâna, prefăcându-mă că-mi șterg o lacrimă.
