Puțin mai târziu, mă trezesc că vomit în toaleta spitalului. Mă spăl și mă așez pe veceu, cu capul sprijinit de faianța rece de pe pereți.
VP - 49
10.
Joi, 12 octombrie 2006
Polițistul
Inspectorul Bob Sparkes stătea în camera de cercetări, scrutând panourile în căutarea oricărei posibile piste și conexiuni. Își dădu jos ochelarii și miji ochii cu speranța că schimbarea de perspectivă i-ar putea aduce vreo revelație.
Era multă agitație în jurul casei lui Dawn Elliott, dar Bella, miezul problemei, încă nu fusese descoperită.
„Atâtea informații și nimic despre ea”, își spuse Bob. „E pe aici pe undeva.
Ceva ne scapă”.
Criminaliștii luaseră probe de pe fiecare centimetru al gardului de cărămidă
din curte și al gardului metalic vopsit; polițiștii căutaseră amprente în toată
curtea, înaintând încet, în genunchi, și tot felul de fibre textile din hainele Bellei, fire de păr blond, bucăți de jucării dezmembrate, șervețele folosite fuseseră
adunate în pungi de plastic precum sfintele moaște. Dar nimic care să aparțină
răpitorului.
— Cred că nemernicul s-a aplecat peste gard și a săltat-o direct în mașină, spuse Sparkes. Cred că nu i-a luat mai mult de câteva secunde. Fetița era în curte, și în clipa următoare a dispărut.
Criminaliștii găsiră o bomboană molfăită lângă gard.
— I-o fi căzut Bellei din gură când a săltat-o răpitorul? întrebă Spikes. E o Smartie?
— Nu sunt expert în bomboane, dar voi pune pe cineva să verifice, răspunse subinspectorul Matthews.
Bomboana fu identificată de criminaliști drept Skittles. Pe ea era saliva Bellei
– fusese identificată după ADN-ul de pe suzeta pe care o folosea noaptea.
— Nu i-am luat niciodată Skittles, spuse Dawn.
„I-o fi dat-o individul ca s-o facă să tacă”, își spuse Sparkes. „Tactică de modă
veche”. Își aminti de mama lui care obișnuia să-i spună, în copilărie: „Să nu iei niciodată dulciuri de la străini!” Asta și încă ceva despre bărbații cu cățeluși.
Pe măsură ce analiza lista dovezilor, energia îi scădea. Treaba nu arăta prea bine. Nu existau camere de luat vederi care să dea în stradă – doar un magazin VP - 50
de reparații foto –, iar în imaginile culese de pe camerele din apropiere nu exista niciun bărbat neîngrijit.
— Poate că pur și simplu a avut noroc, spuse Sparkes.
— Al naibii noroc!
— Matthews, sună și află când putem intra la Crimewatch 3 . Spune-le că e urgent!
Celor de la Crimewatch le trebuiră opt zile pentru a reconstitui povestea – o eternitate. Trebuiră să aducă o sosie a Bellei de la o creșă dintr-un alt oraș
pentru că niciun părinte care locuia în apropiere de Westland nu vru să ia parte la așa ceva.
— N-ai cum să-i învinuiești, îi spuse Sparkes regizorului exasperat. Nu vor să-și vadă copilul în rol de victimă. Fie și falsă.
Așteptau la capătul lui Manor Road ca echipa de filmări să pună totul la punct, discutând despre apelul pe care Sparkes urma să-l adreseze opiniei publice.
— Vei vorbi în direct din studio, Bob, îi spuse regizorul, așa că ai grijă să ai totul clar în minte înainte să începi. Știi ce întrebări ai să primești.
Sparkes era cu mințile prea împrăștiate pentru a-l asculta cu atenție. Tocmai o suia pe Dawn Elliott în mașina poliției ca s-o ducă acasă la mama ei, când sosise actrița care urma s-o interpreteze pe ea.
— Seamănă cu mine, îi spusese Dawn lui Sparkes.
Îi fusese imposibil să se uite la fetița care o juca pe Bella. Întinsese pe canapea niște hăinuțe ale fiicei sale, o bentiță și ochelarii de rezervă ai copilei, mângâind fiecare obiect și pronunțând numele Bellei. Sparkes o ajutase să se ridice și, cu ochii secătuiți de plâns, femeia mersese până la mașină ținându-l de mână. Se așezase lângă Sue Blackman și nu privise înapoi.
Strada era acum goală, tăcută, exact așa cum trebuie să fi fost în ziua răpirii.
Sparkes se uită cum răpirea era pusă în scenă, iar regizorul o îndruma cu blândețe pe „Bella” să alerge după o pisică gri, împrumutată, prin grădină.
Mama fetiței stătea lângă cameră, cu bomboane de ciocolată în caz de urgență, zâmbindu-i fiicei sale și stăpânindu-se cu greu să nu plângă.
Doamna Emerson se oferi să-și joace propriul rol, mergând cu pas țeapăn prin grădină, pretinzând că o caută pe micuța ei prietenă de alături și apoi răspunzând strigătelor de ajutor ale lui Dawn. Peste drum, domnul Spencer simulă momentul în care îl observa pe răpitor, un actor cu o perucă lungă, în timp ce trecea pe lângă casa lui. Grimasele domnului Spencer fură filmate de către un cameraman instalat în stratul cu margarete al doamnei Spencer.
