Sparkes încă era în fața casei lui Spencer.

VP - 59

— O dubă albastră cu proprietar necunoscut era pe stradă la momentul răpirii. Nu era a domnului Tredwell.

— Pentru numele lui Dumnezeu! În ce privință s-o mai fi înșelat domnul Spencer? întrebă Sparkes. Pune echipa să revadă declarațiile martorilor și să

verifice din nou camerele de luat vederi din zonă. Și vezi dacă vreunul dintre perverșii din baza noastră de date deține o dubă albastră.

Nu mai spuseră nimic. Nu era nevoie. Se gândeau la același lucru. Pierduseră

o lună de zile inutil. Ziarele aveau să-i linșeze.

Sparkes își scoase telefonul și sună la Biroul de Presă pentru a încerca să

limiteze pe cât posibil daunele.

— Le spunem reporterilor că avem o pistă nouă. Le distrăgea atenția de la bărbatul cu părul lung. Nu insistăm foarte tare asupra lui, ne concentrăm asupra dubei albastre, bine?

Presa, avidă după orice detaliu, puse știrea pe prima pagină. De data aceasta însă, nu mai primiră citate de la sursa lor preferată. Domnul Spencer încetă să

mai răspundă la sonerie.

VP - 60

12.

Sâmbătă, 7 aprilie 2007

Polițistul

Fu nevoie de alte cinci luni de muncă asiduă și de urmărit fiecare dubă

albastră din țară ca să apară o nouă descoperire. Totul se petrecu în ajun de Paște, când poliția primi apelul unei firme de livrări din sudul Londrei. Una dintre mașinile lor, o dubă albastră, făcuse livrări pe Coasta de Sud în ziua când dispăruse Bella.

Un agent cu experiență preluă apelul și se duse apoi direct la Sparkes.

— Cred că e pentru dumneavoastră, domnule, spuse, punându-i foaia de recepție pe birou.

Sparkes sună imediat la firma Qwik Delivery pentru a confirma detaliile. Alan Johnstone, directorul, începu prin a-și cere scuze că irosește timpul poliției, dar le explică faptul că era nou în companie și că nevasta lui îl bătuse la cap să sune.

— Vorbește tot timpul despre Bella. Și, când i-am povestit zilele trecute despre costurile revopsirii mașinilor, m-a întrebat de culoare aveau înainte.

Aproape că a urlat când i-am spus că inițial erau albastre. Acum sunt argintii. În fine, m-a întrebat dacă au fost verificate de poliție. A insistat atâta, încât am răsfoit dosarele companiei și am descoperit că, într-adevăr, una dintre mașinile noastre a fost în Hampshire în ziua aceea. N-a ajuns la Southampton, probabil de aceea nu v-a telefonat directorul de dinainte – s-o fi gândit că n-avea sens să

vă deranjeze. Îmi cer scuze, dar soția mea mi-a cerut să promit că vă telefonez.

— Nu vă faceți griji, domnule Johnstone! Nicio informație nouă nu este o pierdere de timp. Vă suntem recunoscători că ne-ați sunat. Spuneți-mi, vă rog, numele șoferului care conducea mașina și traseul parcurs.

— Șoferul se numește Mike Doonan, lucrează mult cu noi. Mă rog, acum a plecat din firmă – urma să se pensioneze peste vreo doi ani, dar avea probleme cu spatele și abia mai mergea, darămite să conducă și să care colete. În orice caz, pe 2 octombrie, Mike a făcut livrări în Porstmouth și Winchester. Piese de rezervă pentru un lanț de service-uri.

Sparkes nota totul, cu telefonul proptit în bărbie, și introducea numele și detaliile cu mâna stângă în calculator. Șoferul se aflase la o distanță de vreo VP - 61

treizeci de kilometri de Manor Road, iar ora se potrivea cu intervalul de timp în care fusese răpită Bella.

— Mike a părăsit sediul înainte de prânz – face cam o oră jumătate-două

dacă M25 e liberă, spuse domnul Johnstone.

— La ce oră a livrat coletul? întrebă Sparkes.

— Stați puțin! Vă sun eu înapoi, îndată ce am hârtiile în față.

După ce închise, Sparkes strigă la Matthews:

— Vino aici! și îi dădu acces la computer în timp ce telefonul sună din nou.

— A livrat primul colet la 2.05, spuse Johnstone. Are semnătură și tot ce trebuie. Ora pentru a doua livrare nu apare în acest dosar. Nu știu de ce.

Oricum, n-a fost văzut întorcându-se, după câte se pare. Angajații își încheie programul la ora 5 și, conform înregistrărilor, mașina respectivă a fost lăsată în curtea firmei, curățată și pregătită pentru livrările de a doua zi.

— În regulă, mulțumesc. Va fi nevoie să discutăm cu el, pentru orice eventualitate. Poate a văzut ceva util. Unde locuiește șoferul dumneavoastră?

întrebă Sparkes, încercând să-și reprime nota de bucurie din voce. Își notă

adresa din sud-estul Londrei pe tabletă. Ne-ați fost de mare ajutor, domnule Johnstone. Vă mulțumesc pentru apel.

Sparkes închise telefonul.

O oră mai târziu, el și Matthews erau pe autostrada M3.

•

La prima vedere, potrivit datelor din computerul polițistului, profilul șoferului nu conținea nimic remarcabil. Mike Doonan avea mult peste 50 de ani, locuia singur, fusese șofer ani de zile și nu prea-și plătea amenzile de parcare. Însă

verificarea făcută de Matthews în baza de date a poliției scoase la iveală faptul că tipul era „persoană de interes” pentru echipa Operațiunii Aur. „Persoană de interes” însemna că ar fi putut exista o legătură între Doonan și website-urile dedicate pornografiei infantile. Operațiunea Aur verifica un portofoliu de sute de bărbați din Anglia ale căror carduri de credit fuseseră utilizate la plată pe site-urile respective. Îi verificau înainte de toate pe cei care se aflau în contact direct cu copiii – profesori, asistenți sociali, îngrijitori –, apoi treceau la restul.

Nu ajunseseră încă la Doonan (data nașterii 04/05/1952; profesie: șofer; statut social: chiriaș la stat, divorțat, trei copii), iar, în ritmul în care mergeau lucrurile, polițiștii ar fi ajuns la el abia peste un an de zile.

— Am o presimțire bună, îi spuse Sparkes adjunctului său.

Totul fusese aranjat. Agenții poliției metropolitane fuseseră poziționați discret să urmărească activitatea din casa lui Doonan, dar nimeni nu trebuia să

intervină înainte de sosirea ofițerilor din Hampshire.

VP - 62

Mobilul inspectorului vibră.