3 Emisiune BBC care reconstituie crime nerezolvate cu scopul de a obține informații noi de la public.
VP - 51
„Răpirea” urma să dureze doar câteva minute, dar abia după trei ore de filmări regizorul fu mulțumit, și toată echipa urmări versiunea finală pe ecranul din camionul cu echipament. Nimeni nu scoase un cuvânt în timp ce se uitau cum „Bella” se juca în grădină. Numai domnul Spencer rămase să discute evenimentele cu echipa de filmare.
Apoi, unul dintre polițiștii mai în vârstă îl luă pe Sparkes deoparte.
— Ai observat că domnul Spencer se tot insinuează în investigație și oferă
interviuri reporterilor? Le spune că l-a văzut pe bărbatul care a răpit-o pe fetiță.
Am impresia că e înnebunit să fie în centrul atenției.
Sparkes zâmbi cu îngăduință.
— Tot timpul există câte unul din ăștia, nu? Probabil e singur și plictisit. Am să-i spun lui Matthews să fie cu ochii pe el.
După cum se așteptau, la douăzeci și trei de zile de la dispariția Bellei, difuzarea filmului generă sute de apeluri adresate realizatorilor de televiziune și agenților care se ocupau de caz, inflamă emoțiile publicului și stârni o avalanșă
de mesaje pe site-ul oficial al emisiunii, majoritatea variații pe tema: „Gândurile noastre se îndreaptă către…” sau: „De ce, Dumnezeule, de ce?”
Mai bine de zece persoane telefonară pentru a susține că o văzuseră pe Bella, mulți dintre ei în vreo cafenea, în autobuz sau pe vreun teren de joacă.
Fiecare apel fu imediat verificat, dar optimismul lui Sparkes începu să se diminueze de fiecare dată când răspundea la apeluri în studio.
•
Săptămâna următoare, câteva voci ajunseră la urechile lui Sparkes pe coridoarele poliției din camera de cercetări.
— Avem un exhibiționist pe un teren de joacă, îi spuse ofițerul de serviciu. La vreo douăzeci și cinci de minute de casa lui Dawn Elliott.
— Cine e? îl cunoaștem?
Lee Chambers era un șofer de taxi de vârstă mijlocie, divorțat, care fusese interogat cu șase luni în urmă pentru că se dezbrăcase în fața a doua cliente.
Susținuse atunci că nu făcuse decât să urineze, iar femeile îl văzuseră când își închidea șlițul. Neintenționat. Clientele nu voiseră să depună plângere pentru a evita complicațiile, iar poliția fusese nevoită să-l elibereze.
Astăzi fusese văzut în tufișuri lângă leagănele din Royal Park, aproape de locul unde se jucau copiii.
— Pur și simplu mă ușuram, îi spusese el polițistului chemat de o mamă
oripilată.
— Aveți de obicei erecții în timp ce urinați, domnule? Trebuie să fie foarte neplăcut, îi zisese agentul care îl conduse spre mașină.
VP - 52
Chambers ajunsese la secția de poliție din Southampton și fusese închis într-o cameră de interogatoriu.
Privind înăuntru prin panelul de sticlă securizată al ușii, Sparkes văzu un bărbat slab, cu părul lung prins în coadă, neglijent, într-o bluză cu echipa de fotbal din Southampton.
— Păr lung și murdar, spuse Matthews.
„Tu ai răpit-o pe Bella?” se întrebă Sparkes în mod involuntar. „Ai dus-o undeva?”
Suspectul ridică privirea întrebător când Sparkes și Matthews intrară.
— E o neînțelegere, spuse el.
— Dacă aș fi primit o liră de fiecare dată când… Păi, ce ar fi să ne spui atunci despre ce e vorba? întrebă Matthews, și polițiștii își traseră scaunele mai aproape de masă.
Chambers spuse numai minciuni, și ceilalți ascultară. Făcuse doar un pipi. Nu văzuse că e un teren de joacă. Nu observase copiii. Nici măcar nu le vorbise. O
greșeală nevinovată.
— Spune-mi, domnule Chambers, unde erai luni, pe 2 octombrie? întrebă
Sparkes.
— Nu știu. Lucram, probabil. Lunea e una dintre zilele în care în mod normal lucrez. Șefa de tură ar trebui să aibă aceste informații. De ce mă întrebați?
Întrebarea atârnă greu în aer, iar Chambers păru că-și dă seama. Sparkes avu senzația că aude chiar un clic.
— E ziua în care a dispărut fetița, nu? Doar nu credeți că am vreo legătura cu asta, nu? Dumnezeule, nu puteți crede așa ceva!
Polițiștii îl lăsară să fiarbă puțin în suc propriu cât timp ei se duseră împreună
cu colegii care îi identificaseră adresa: o garsonieră într-o casă victoriană
