Ei bine, el nu mai e aici să spună nimic. Sunt singură acum.

Apoi îi aud pe Kate și Mick discutând pe balconul de lângă camera mea.

— Săraca femeie! spune Kate. Trebuie să fie epuizată. Îl facem dimineață.

Ce-o fi însemnând „o să-l facem”? Interviul, probabil.

Mă simt din nou amețită. Bolnavă pe interior, pentru că știu ce urmează.

Mâine nu vor mai exista masaje și delicatese. Gata cu discuțiile despre culoarea mobilei de bucătărie! Kate va vrea să știe despre Glen. Și despre Bella.

Mă duc la baie și vomit puiul pe care tocmai l-am mâncat. Mă așez pe jos și mă gândesc la primul interogatoriu care mi s-a luat – la poliție, în timp ce Glen încă era în custodia lor. Au venit în ziua de Paște. A doua zi plănuiserăm să

mergem în Greenwich Park să participăm la vânătoarea ouălor de Paște.

Mergeam în fiecare an – ziua aceasta și Ziua lui Guy Fawkes erau sărbătorile mele preferate. E curios cum îți amintești anumite lucruri. Îmi plăcea așa de mult vânătoarea ouălor de Paște! Toate acele chipuri micuțe și vesele uitându-se după ouă sau în propriile fesuri, scriindu-și numele cu pixuri cu sclipici.

Stăteam aproape de copii, prefăcându-mă o clipă că sunt ai mei.

În acea duminică de Paște, am stat în schimb pe canapea, în timp ce doi polițiști îmi cotrobăiau prin lucruri, iar Bob Sparkes îmi punea întrebări. Voia să

știe dacă eu și Glen aveam o viață sexuală normală. A spus altfel, dar la asta se referea.

N-am știut ce să răspund. Mi s-a părut oribil ca un străin să mă întrebe așa ceva. Mă privea și se gândea la viața mea sexuală, iar eu n-aveam cum să-l opresc.

— Bineînțeles, am răspuns.

Nu știam ce vrea să spună sau de ce mă întreabă așa ceva.

Mie nu-mi răspundeau la întrebări, continuau să le pună doar pe-ale lor.

Întrebări despre ziua în care dispăruse Bella. De ce eram acasă la ora 4 în loc să

fiu la lucru? La ce oră a ajuns Glen acasă? De unde știam că era ora 4? Ce s-a mai întâmplat în ziua aceea? Verificau totul iar și iar. Voiau să greșesc, dar n-am greșit. Povestea mea a fost coerentă. Nu voiam să-i fac probleme lui Glen.

VP - 70

Și știam că Glen n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Glen al meu.

— Ați folosit vreodată calculatorul pe care l-am luat de la soțul dumneavoastră, doamnă Taylor? m-a întrebat brusc inspectorul Sparkes.

Îl luaseră cu o zi în urmă, după ce verificaseră camerele de la etaj.

— Nu, i-am răspuns.

Parcă scheunasem. Vocea mi-a trădat teama.

Mă duseseră acolo cu o zi în urmă, iar unul dintre ei se așezase la calculator și încercase să-l pornească. Monitorul se aprinsese, dar apoi nu se întâmplase nimic, și ei îmi ceruseră parola. Le spusesem că nici măcar nu știam că există o parolă, încercaseră cu numele meu, cu datele noastre de naștere, cu Arsenal –

echipa preferată a lui Glen, dar până la urmă îl scoseseră din priză și îl luaseră cu ei să-i spargă parola.

De la fereastră, îi urmărisem plecând. Știam că vor găsi ceva, dar nu știam ce.

Încercasem să nu-mi imaginez. De fapt, nici n-aș fi putut să-mi imaginez ce puteau găsi. Inspectorul Sparkes mi-a spus a doua zi, când a venit să-mi pună

alte întrebări. În calculator erau fotografii. Fotografii oribile cu copii. I-am spus că Glen n-ar fi putut să le pună acolo.

Cred că poliția a făcut public numele lui Glen, pentru că, în dimineața în care a fost eliberat, presa a venit deja să ne bată la ușă.

El păruse îngrozitor de obosit și de murdar când intrase pe ușă cu o seară în urmă. Îi făcusem sandvișuri cu pâine prăjită și-mi trăsesem scaunul lângă el ca să-l pot lua în brațe.

— A fost groaznic, Jeanie. Nici n-au vrut să mă asculte. Mă atacau fără

încetare.

Începusem să plâng. Nu mă putusem abține. Părea distrus.

— Draga mea, nu plânge! Va fi totul în regulă, îmi spusese, ștergându-mi lacrimile cu degetele. Amândoi știm foarte bine că n-aș putea face rău vreunui copil.

Știam că e adevărat, dar mă simțisem atât de eliberată auzindu-l că spune asta cu voce tare, încât îl îmbrățișasem din nou, murdărindu-mă de unt pe manșetă.

— Știu că n-ai putea. Și să știi că nu te-am dat de gol că ai ajuns târziu acasă.

Le-am spus că ai venit pe la 4.

Și atunci se uitase la mine pieziș.

El îmi ceruse să mint. Ne beam ceaiul într-o seară, imediat după ce apăruse știrea că poliția căuta șoferul unei dube albastre. I-am spus că poate ar fi bine să

le telefoneze să le spună că se aflase în Hampshire conducând o dubă albastră

în ziua în care dispăruse fetița. Așa nu l-ar mai fi considerat suspect.

VP - 71

Glen s-a uitat lung la mine:

— Jeanie, n-aș face decât să dau de belea.

— Ce vrei să spui?

— Am făcut un mic serviciu cuiva în afara programului de lucru – am acceptat o livrare pentru un prieten ca să câștig niște bani în plus –, și, dacă află, șeful o să mă dea afară.

— Dar dacă șeful tău declară că erai în zonă, conducând o dubă albastră?

— N-o să declare, a spus Glen. Nu-i plac polițiștii. Dar, dacă totuși declară, o să le spunem că la ora 4 eram acasă. Și atunci totul va fi în regulă. Bine, iubito?

Am încuviințat din cap. Și, oricum, chiar îmi telefonase pe la 4 ca să-mi spună