— Profund? Adică?

VP - 64

— Era foarte prietenos, dar nu știai niciodată ce gândește. La cantină, când colegii vorbeau, el nu făcea decât să asculte cu atenție. Foarte secretos, cred.

Matthews bătu la fereastră, speriindu-i pe amândoi, iar Sparkes își luă la revedere fără să-i strângă mâna lui Doonan.

— Ne vom revedea, domnule Doonan.

Șoferul se scuză că nu putea să se ridice de pe scaun pentru a-l conduce.

— Vă rog să trântiți ușa la ieșire, și, bineînțeles, puteți veni oricând.

Polițiștii urcară în liftul murdar și schimbară o privire.

— Domnul Johnstone spune că nu e nimic în registru despre vreo livrare cu numele lui Glen Taylor în după-amiaza aceea, spuse Matthews. S-a uitat la confirmarea de primire să vadă a cui este semnătura. Am obținut adresa lui Taylor.

— Hai să mergem acolo, spuse Sparkes. Și să verificăm dacă Doonan chiar a ajuns la doctor în ziua aceea.

•

În apartament, Mike Doonan așteptă cam o oră, apoi se îndreptă greoi spre cuierul de pe hol și scoase cheia unui lacăt din buzunarul jachetei. Scoase două

analgezice puternice dintr-o cutiuță albă și le înghiți cu o gură de cafea rece.

Stătu până când începură să-și facă efectul, apoi ieși cu pași târșâiți din casă și se îndreptă spre dulapul pe care-l avea în garajul vecinului și unde ținea un teanc de fotografii și reviste.

— Ai naibii polițiști! mormăi el și se rezemă de peretele liftului.

Avea să ardă fotografiile. Fusese un prost că le păstrase, dar erau tot ce-i mai rămăsese din micul lui hobby. Povestea cu calculatorul se încheiase cu luni în urmă, când coloana vertebrală începuse să-l doară insuportabil și nu se mai putuse duce la internet café-ul lui special.

„Sunt prea hodorog pentru pornografie”, râse în sinea lui. Analgezicele îi dădeau o stare de ușurătate și fals amuzament. „Tragic”.

Deschise ușa dulapului gri din metal și scoase dosarul albastru ponosit de pe ultimul raft de sus. Colțurile fotografiilor erau tocite și începuseră să se decoloreze. Le cumpărase de la un alt șofer, un taximetrist care își făcea veacul pe coastă și le vindea pe drum. Doonan știa imaginile pe de rost. Chipurile, pozițiile, banalitatea fundalului din fotografii – camere de zi, dormitoare, toalete.

Spera că polițiștii aveau să-l scotocească bine pe Glen Taylor. Ar fi primit ce merita, jegosul.

Sparkes păruse interesat când îi spusese că Taylor era „profund”. Zâmbi.

VP - 65

13.

Sâmbătă, 7 aprilie 2007

Polițistul

Inima lui Sparkes bătea ca un ciocan în timp ce pășea pe aleea spre casa soților Taylor, și toate simțurile îi erau treze. Făcuse drumul acesta de o sută de ori, dar reacția lui nu părea să se diminueze niciodată.

Casa făcea parte dintr-un duplex, era vopsită și îngrijită, cu ferestre cu două

canaturi și perdele curate de tul.

„Ești aici, Bella?” își repeta în cap și ridică mâna pentru a bate la ușă. „Ușor, ușor!” își aminti. „Să nu speriem pe nimeni!”

Și iată-l! Glen Taylor. Sparkes își zise că părea un om ca oricare altul. Dar rareori monștrii arată monstruos. „Tot speri că vei fi capabil să vezi răul radiind din ei – asta ar face treaba poliției mult mai ușoară”, spunea el deseori. Dar răul e lunecos, nu poate fi zărit decât uneori și atunci e cu atât mai teribil – știa foarte bine.

Inspectorul aruncă o scurtă privire iscoditoare în spatele lui Taylor – nu era niciun semn că ar fi vreun copil acolo? – , dar holul și scările erau imaculate, nimic nu părea nelalocul lui.

— Atât de normală încât friza anormalitatea, avea să-i spună el lui Eileen ceva mai târziu. Părea o casă de închiriat.

Eileen se simți jignită, pentru că luase observația ca pe o critică la adresa abilităților ei domestice, și ținu să se manifeste.

— La naiba, Eileen, ce ai? Nimeni n-a vorbit despre tine sau despre casa ta.

Vorbesc despre un suspect. Am crezut că te interesează.

Dar răul fusese deja făcut. Eileen se duse în bucătărie și se apucă să spele vasele cu zgomot. „Încă o săptămână de tăcere”, își spuse Sparkes și porni televizorul.

— Domnul Glen Taylor? întrebă el încet și politicos.

— Da, eu sunt, răspunse Taylor. Cu ce vă pot fi de folos? Vindeți ceva?

Ofițerul veni mai aproape, urmat de Ian Matthews.

— Domnule Taylor, sunt inspectorul Bob Sparkes de la poliția din Hampshire.

Pot să intru?

VP - 66

— Poliția? Ce s-a-ntâmplat? întrebă Taylor.

— Aș vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră despre cazul unei fetițe date dispărute, pe care îl cercetez în prezent. E vorba despre Bella Elliot, spuse Sparkes, încercând să-și rețină emoția din voce.

Glen Taylor se albi la față și se dădu înapoi de parcă ar fi primit un pumn în față.

Soția lui ieși din bucătărie și-și ștergea mâinile cu un prosop când auzi numele Bellei. „O femeie drăguță, decentă”, se gândi Sparkes. În aceeași clipă, ea icni și-și acoperi fața cu mâinile. „E ciudat cum reacționează oamenii. Acest gest, de a-ți acoperi fața, trebuie să fie înrădăcinat în ființa umană, nu? Să fie rușinea? Sau refuzul de a privi ceva anume?” se întrebă Sparkes, așteptând să

fie condus în camera de zi.

„Chiar ciudat”, își spuse. „Nu s-a uitat nicio secundă la nevastă-sa. Ca și cum n-ar fi fost acolo. Săraca femeie, pare gata să leșine”.

Taylor își reveni repede și răspunse întrebărilor polițiștilor.

— Am înțeles că făceați o livrare în zona din care a fost răpită Bella.

— Da, așa cred.