trebuie să plec „pentru binele salonului”.

Am început să plâng, pentru că știam că nu se va termina niciodată și că

nimic nu va mai fi vreodată la fel. Mi-am strâns foarfecile și periile și le-am băgat în șorțul cu care îmi vopseam clientele, iar pe acesta într-o geantă, apoi am plecat.

Am încercat să nu dau vina pe Glen. Știam că nu e vina lui. Eram amândoi victimele situației, spunea el și încerca să mă liniștească.

— Nu-ți face griji, Jean! Totul va fi bine. Îți vei găsi altă slujbă după ce trece nebunia. Probabil oricum era timpul să ți-o schimbi.

VP - 74

15.

Sâmbătă, 7 aprilie 2007

Polițistul

Primul interviu cu Glen Taylor trebui să aștepte până când toată lumea se întoarse în Southampton și se instală într-o cămăruță ca o celulă, cu o ușă

vopsită în verde de spital.

Sparkes privi prin fereastra ușii. Îl vedea pe Taylor, care stătea ca un școlar, cu mâinile pe genunchi și bătând cadența cu picioarele.

Inspectorul deschise ușa și se îndreptă spre ținta lui pe această scenă

minusculă. Totul ținea de limbajul trupului, citise într-una din cărțile de psihologie pe care le avea pe noptiera din dormitor. Trebuie să domini discuția pentru a te impune în fața intervievatului – să-i invadezi spațiul. Sparkes stătu în picioare mai mult decât era nevoie, frunzări dosarul pe care îl ținea în mână și se așeză în cele din urmă pe scaun. Taylor nu-l așteptă să se instaleze confortabil.

— Tot încerc să vă spun că e o greșeală. Probabil există mii de dube albastre, se plânse el, lovind cu palmele în masa murdară de cafea. Despre Mike Doonan ce ziceți? E un tip ciudat. Trăiește singur, știați asta?

Sparkes respiră profund. Nu se grăbea.

— Domnule Taylor, haideți să ne concentrăm asupra dumneavoastră și asupra traseului pe care l-ați parcurs pe 2 octombrie. Trebuie să ne asigurăm că

avem orele exacte.

Taylor își dădu ochii peste cap.

— Nu mai am nimic de adăugat. Am condus în zona aia, am lăsat pachetul, apoi am plecat acasă. Punct.

— Adevărat. Ați declarat că ați plecat de la depozit la ora 12.20, dar nu există

nicio înregistrare a plecării dumneavoastră. De ce nu ați înregistrat traseul?

Taylor ridică din umeri.

— Am făcut treaba în locul lui Doonan.

— Credeam că nu vă înțelegeți bine.

— Îi eram dator. Șoferii își fac tot timpul favoruri.

— Unde ați luat prânzul în după-amiaza aceea? întrebă Sparkes.

VP - 75

— Prânzul? răspunse Taylor într-un acces de râs de parcă ar fi lătrat.

— Da, v-ați oprit undeva să mâncați de prânz?

— Am mâncat probabil un baton de ciocolată, un Mars sau ceva. Nu mănânc prea mult la prânz, urăsc sandvișurile de la supermarket. Prefer să aștept până

ajung acasă.

— Și de unde ați cumpărat batonul de Marș?

— Nu știu. Probabil de la vreo benzinărie.

— La dus sau la întors?

— Nu sunt sigur.

— Ați pus benzină?

— Nu-mi amintesc. Au trecut câteva luni.

— Dar kilometrajul? Se înregistrează la începutul și la sfârșitul zilei de lucru, nu? întrebă Sparkes, știind foarte bine răspunsul.

Taylor clipi din ochi.

— Da, răspunse el.

— Deci, dacă eu aș fi lucrat în ziua respectivă, kilometrajul meu ar trebui să

fie același cu al dumneavoastră, nu? raționă Sparkes.

Taylor clipi iar.

— Da, dar… a fost ceva aglomerație în trafic înainte să ajung la Winchester și am căutat un drum ocolitor. M-am rătăcit puțin până să ajung pe autostradă și m-am întors de vreo două ori până să găsesc destinația.

— Înțeleg, răspunse Sparkes, și zăbovi mai mult decât era nevoie pentru a-și nota totul pe tabletă.

— V-ați pierdut și pe drumul înapoi spre casă?

— Nu, bineînțeles că nu. A fost vorba doar de blocajul din trafic.

— V-a luat totuși mult timp să ajungeți acasă, nu?

Taylor ridică din umeri.