— Prietenul dumneavoastră, domnul Doonan, așa ne-a spus.
— Doonan? Taylor strânse buzele. Nu suntem prieteni, dar – stați puțin! Da, cred că am fost în zonă.
— Încercați să fiți sigur, domnule Taylor. Este ziua în care a fost răpită Bella, insistă Sparkes.
— Desigur, da. Cred că am avut o livrare imediat după prânz, apoi m-am dus acasă. Pe la 4, din câte îmi amintesc.
— Ați ajuns acasă la ora 4? Ați ajuns foarte repede, domnule Taylor. Sunteți sigur că era 4?
Taylor încuviință din cap, cu fruntea numai riduri, simulând că se gândește intens.
— Da, cu siguranță era ora 4. Jean poate confirma.
Jean Taylor nu spuse nimic. Era de parcă n-ar fi auzit nimic și fu nevoie ca Sparkes să repete întrebarea pentru ca ea să-l privească în ochi și să
încuviințeze.
— Da, răspunse ea, de parcă era pe pilot automat.
Sparkes își întoarse privirea spre Glen Taylor.
— Domnule Taylor, problema este că mașina dumneavoastră se potrivește cu descrierea vehiculului care a fost observat în zonă, înainte ca Bella să dispară.
Știți probabil – scrie în toate ziarele –, iar noi verificăm toate mașinile albastre.
VP - 67
— Credeam că sunteți în căutarea unui bărbat cu părul lung, prins în coadă.
Eu am părul scurt și, oricum, nu eram în Southampton. Eram în Winchester, spuse Taylor.
— Da, dar sunteți sigur că nu ați făcut o mică plimbare după livrare?
Taylor râse.
— Nu conduc mai mult decât e nevoie – nu așa mă relaxez. Comiteți o mare greșeală, să știți.
Sparkes încuviință îngândurat din cap.
— Sunt convins că vă dați seama de importanța problemei și că nu vă
deranjează dacă aruncăm o privire prin casă.
Polițiștii începură imediat să caute probe în casa familiei Taylor. O strigau pe Bella, cotrobăiau prin dulapuri, pe sub pat și pe sub canapele. Nu găsiră nimic.
Dar modul în care Taylor răspunsese întrebărilor avea ceva dubios, de parcă
își repetase povestea înainte. Sparkes decise să-l ducă la secția de poliție pentru o serie de întrebări mai amănunțite. I-o datora Bellei.
Jean Taylor rămase plângând pe scări, în timp ce polițiștii își terminau căutarea.
VP - 68
14.
Joi, 10 iunie 2010
Văduva
M-au lăsat să mă odihnesc puțin, apoi luăm cina lângă fereastra din camera lui Kate, care dă spre grădină. Chelnerul ne aduce o masă pe roți cu față de masă pe ea și cu o vază cu flori în mijloc. Farfuriile sunt acoperite cu capace din acelea argintii, elegante. Kate și Mick au comandat antreuri, felul întâi și foitaje, care se află toate pe un raft, sub masă.
— Hai s-o facem lată! spune Kate.
— Da, răspunse Mick. Merităm atâta lucru.
Kate îi spune să tacă din gură, dar îmi dau seama că sunt mulțumiți de ei înșiși. Au obținut premiul cel mare – un interviu cu văduva.
Eu iau niște pui și-l plimb puțin prin farfurie. Nu-mi e prea foame și nici n-am chef să sărbătoresc. Ei dau gata sticla de vin și mai comandă una, dar eu nu beau decât un pahar. Trebuie să-mi mențin stăpânirea de sine.
Când simt că am obosit, mă prefac că plâng și le spun că am nevoie să stau puțin timp singură. Kate și Mick schimbă o privire. E evident că lucrurile nu merg cum au plănuit ei…
— Noapte bună! le spun. Ne vedem dimineață.
Se ridică de pe scaun, împleticindu-se. Kate mă însoțește până la ușa camerei mele și are grijă să intru în siguranță.
— Să nu răspunzi la telefon! îmi spune. Dacă am nevoie să vorbesc cu tine, bat la ușă.
Încuviințez din cap.
