— Sfinte Sisoe, ce întrebare e asta? Un bărbat normal, presupun. Normal.

Muncitor, un soț iubitor…

— În ce fel e un soț iubitor? întrebă Sparkes, aplecându-se spre ea. Puteți spune că sunteți un cuplu fericit?

VP - 85

— Da, suntem foarte fericiți. Rareori ne certăm.

— Ați avut vreodată probleme? Financiare? În viața intimă?

Sparkes nu știa de ce evitase să folosească termenul „viața sexuală”, dar se vedea de la o poștă că femeia era foarte stresată de asemenea întrebări.

— Ce vreți să spuneți prin „viață intimă”?

— În pat, doamnă Taylor, o lămuri Sparkes cu delicatețe.

Jean Taylor arăta de parcă cineva ar fi scuipat-o în față.

— Nu, n-am avut probleme, reuși ea să răspundă și o bufni plânsul.

Matthews îi dădu pachetul cu șervețele de pe măsuța de sub cotul lui.

— Luați aici! Mă duc să vă aduc un pahar cu apă.

— Doamnă Taylor, nu vreau să vă supăr, dar sunt întrebări pe care trebuie să

le pun. Investighez un caz foarte serios, înțelegeți?

Ea clătină din cap. Nu înțelegea.

— Dar copiii, doamnă Taylor? trecu Sparkes la următorul subiect delicat.

— Nu avem.

— Așa ați decis?

— Nu, ne dorim amândoi un copil, dar nu putem concepe.

Sparkes așteptă puțin.

— Glen are o problemă fiziologică. Așa ne-a spus doctorul. Jean tremura. Ne plac foarte mult copiii. Tocmai de aceea sunt convinsă că Glen nu poate avea nimic de-a face cu dispariția Bellei.

Numele fetiței fusese acum adus în discuție, iar Sparkes putu să pună

întrebarea pe care aștepta să o pună.

— Doamnă Taylor, unde era Glen în jurul orei 4 după-amiaza în ziua în care a dispărut Bella?

— Era aici, domnule Sparkes, răspunse Jean imediat. Aici, cu mine. Voia să

mă vadă.

— De ce? întrebă Sparkes.

— Ca să mă salute, pur și simplu. Nimic special. Am băut rapid o ceașcă de ceai, apoi a plecat spre depozit să-și ia mașina.

— Cât timp a fost acasă?

— Cam… cam patruzeci și cinci de minute, spuse ea puțin prea rar.

„Oare calculează în minte?” se gândi Sparkes.

— Se întorcea deseori acasă înainte să returneze mașina?

— Uneori.

— Când a fost ultima dată când a venit acasă așa?

— Nu sunt sigură, nu-mi amintesc… spuse ea, și pieptul i se umplu de pete roșii.

VP - 86

— Sper că nu joacă poker, avea să spună Matthews după aceea. Are mai mulți ași în mânecă decât am văzut vreodată.

— Doamnă Taylor, de unde știți că era ora 4? întrebă Sparkes.

— Am avut liber în după-amiaza aceea pentru că lucrasem duminică de dimineață și am auzit la radio știrile de la ora 4.

— Este posibil să fi fost și știrile de la ora 5. Sunt din oră în oră. De unde știți că erau cele de la ora 4?

— Îmi amintesc că i-am auzit spunând: „Este ora 4, ascultați știrile BBC”.

Jean se opri și luă o gură de apă.

Sparkes o întrebă cum reacționase Glen la auzul știrii despre dispariția Bellei, iar Jean îi spuse că fusese la fel de șocat ca și ea.

— Ce a spus? întrebă Sparkes.

— „Săraca fetiță! Sper s-o găsească”, răspunse ea, punând cu grijă paharul pe masă. A spus că probabil e vorba despre un cuplu care și-a pierdut copilul și care a răpit-o și a plecat cu ea în străinătate.

Sparkes îl așteptă pe Matthews să-și noteze totul în carnet, apoi se întoarse din nou spre Jean Taylor.

— Ați mers vreodată cu duba lui Glen?

— O singură dată. El preferă să conducă singur ca să se poată concentra, dar anul trecut de Crăciun am făcut o mică plimbare. Ne-am dus la Canterbury.

— Doamnă Taylor, în momentul de față inspectăm cu mare atenție duba.