•
A doua zi, Taylor se întoarse la muncă, potrivit echipei însărcinate să-l urmărească.
Sparkes se întrebă ce părere avea șeful lui Taylor despre toate astea.
— Pun pariu că-l dau afară până la sfârșitul lunii, îi spuse lui Matthews.
Foarte bine. Va avea timp să facă greșeli dacă stă mult timp pe acasă. Sigur o s-o zbârcească pe undeva.
Cei doi polițiști se uitară unul la celălalt.
— Ce-ar fi să luăm legătura cu Alan Johnstone și să-l rugăm să mai aruncăm o privire în registru, la livrările lui Taylor? spuse Matthews. Poate îi dăm o sugestie.
•
Domnul Johnstone le ură bun-venit în biroul lui, măturând cu mâna scaunele roase, încărcate cu hârtii și dosare.
— Bună ziua, domnule inspector! Cărui fapt datorăm revenirea dumneavoastră? Glen ne-a spus că totul s-a rezolvat.
Polițiștii cercetară atent foaia de pontaj și își notară din nou kilometrajele, în timp ce Johnstone îi privea neliniștit.
VP - 90
— Sunt ai dumneavoastră? întrebă Sparkes, ridicând de pe birou fotografia a doi băieți îmbrăcați în tricouri de fotbal. Ce copii frumoși!
Lăsă vorbele să plutească în aer în timp ce Johnstone își luă înapoi fotografia.
— Pe curând! spuse Matthews cu glas vesel.
•
Lui Glen Taylor i se ceru să părăsească firma în aceeași săptămână. Alan Johnstone îl sună pe Sparkes să-l înștiințeze.
— Ceilalți șoferi s-au speriat foarte tare. Majoritatea avem copii. Tipul n-a făcut scandal când i-am plătit lichidarea; a ridicat din umeri și și-a golit dulapul.
Matthews zâmbi sardonic.
— Să-l vedem ce face acum.
VP - 91
19.
Sâmbătă, 21 aprilie 2007
Văduva
Părinții lui Glen au venit în vizită la sfârșitul săptămânii în care a fost arestat.
Nu-i văzuserăm de ceva vreme, și, cât au stat la ușă, reporterii au încercat să le vorbească și i-au tot fotografiat. George era furios și a început să-i înjure, iar Mary plângea când am deschis ușa. Am luat-o în brațe în hol și am condus-o în bucătărie.
George și Glen s-au dus în camera de zi. Noi două ne-am așezat la masă, și Mary nu se putea opri din plâns.
— Jean, ce se întâmplă? Cum ar putea crede cineva că Glen al meu e capabil de asemenea lucruri? Atât de bolnave. A fost un băiat minunat. O dulceață, și foarte deștept.
Am încercat s-o liniștesc și să-i explic, dar ea o ținea cu „nu Glen al meu”.
Până la urmă, mi-am făcut un ceai ca să îmi găsesc o ocupație și le-am dus și bărbaților o tavă.
Atmosfera era încărcată. George stătea în fața șemineului și se uita la Glen, roșu de supărare. Glen stătea pe fotoliul lui, privindu-și mâinile.
— Ce mai faci, George? l-am întrebat, întinzându-i o cană cu ceai.
— Aș face puțin mai bine dacă idiotul ăsta nu s-ar fi încurcat cu poliția.
Mulțumesc, Jean. Ziariștii ne bat la ușă și ne sună zi și noapte. A trebuit să
deconectăm telefonul ca să avem puțină liniște. La fel a pățit și soră-ta, Glen. E
un coșmar, lua-l-ar naiba!
Glen nu spunea nimic. Poate că totul fusese spus înainte să intru eu.
Dar eu nu m-am putut abține.
— George, să știi că și pentru Glen e un coșmar. Pentru noi toți. E nevinovat și și-a pierdut slujba. E nedrept ce se întâmplă.
Mary și George au plecat la puțin timp după.
— Ducă-se învârtindu-se! a spus Glen, dar nu știu dacă asta voia să spună, de fapt.
Erau totuși părinții lui.
•
VP - 92
Apoi au venit părinții mei. I-am spus tatei la telefon să se ducă prin curtea Lisei, vecina noastră, și să folosească poarta dintre grădini, ca să nu-i deranjeze reporterii. Săraca mama, a deschis ușa din spate și a dat buzna în casă de parcă
ar fi alergat-o un câine.
Mama e o persoană minunată, dar îi e greu să facă față anumitor situații.
Situații banale. De exemplu, nu ia niciodată autobuzul corect când merge la doctor și nici nu se simte în largul ei când întâlnește oameni noi. Tata reacționează foarte bine. Nu face caz de micile ei „atacuri de panică”, așa cum sunt numite. Pur și simplu o pune să stea jos, o mângâie pe mână și-i vorbește încet până se liniștește. Se iubesc cu adevărat – întotdeauna au fost așa. Și mă
iubesc și pe mine, dar mama are nevoie de toată atenția tatei.
— Oricum, tu îl ai pe Glen, obișnuia să-mi spună.
