Am stat și ne-am uitat împreună la ziare. Glen părea șocat, și l-am ținut de mână ca să-l liniștesc.
Erau o mulțime de greșeli. Vârsta, slujba, nici măcar numele nu era scris corect uneori.
Glen mi-a zâmbit slab.
— E în regulă, Jeanie. Poate că oamenii n-o să mă recunoască.
Dar bineînțeles că l-au recunoscut.
Ne-a sunat mama lui.
— Ce se întâmplă, Jean?
Glen n-a vrut să răspundă la telefon. S-a dus să facă o baie. Biata Mary plângea.
— Mary, e o neînțelegere. Glen n-are nimic de-a face cu asta. Cineva a văzut o dubă albastră ca a lui în ziua în care Bella a dispărut. Atâta tot. O coincidență.
Poliția își face doar treaba, verifică toate pistele.
— Și atunci de ce a apărut în ziar?
— Nu știu. Presa e inflamată de povestea Bellei. Umblă peste tot când cineva zice c-a văzut-o. Știi cum sunt reporterii.
Dar ea nu știa, și, ca să fiu sinceră, nici eu n-aveam habar. Nu la momentul acela, oricum.
— Mary, nu-ți face griji! Noi știm adevărul. Se va termina totul într-o săptămână. Ai grijă de tine și transmite-i toată dragostea mea lui George!
După ce am pus receptorul jos, am rămas năucă în hol. Eram încă acolo când Glen a ieșit din baie. Avea părul ud, și i-am simțit pielea umedă când m-a sărutat.
— Cum ți s-a părut mama? Cred că era terminată. Ce i-ai spus?
I-am repetat toată conversația în timp ce-i pregăteam micul dejun. Abia dacă
mâncase în ultimele două zile de când venise de la secție. Era prea obosit ca să
mănânce și altceva în afară de pâine prăjită.
— Ochiuri cu șuncă? l-am întrebat.
— Delicios, mi-a răspuns.
La masă, am încercat să vorbim despre lucruri normale, dar totul suna fals.
VP - 73
La sfârșit, Glen m-a întrerupt, m-a sărutat și mi-a spus:
— Ne așteaptă zile grele, Jeanie. Oamenii vor spune lucruri urâte despre noi și ne vor insulta. Trebuie să fim pregătiți. E greșit de la un cap la altul, dar nu trebuie să-i lăsăm să ne distrugă viața. Trebuie să fim puternici până când adevărul va ieși la iveală. Crezi că poți face asta?
L-am sărutat.
— Bineînțeles că pot. Putem fi puternici unul pentru celălalt. Te iubesc, Glen.
El mi-a zâmbit și m-a strâns foarte tare în brațe ca să nu văd că e emoționat.
— Mai avem șuncă?
Avusese dreptate că aveau să ne distrugă viața. După ce Glen a fost interogat a trebuit să renunț la slujbă. Am încercat să mă duc în continuare, spunându-le clientelor că e o neînțelegere, dar tăceau toate în preajma mea. Clientele regulate au încetat să-și mai facă programări și s-au dus la un alt coafor din partea cealaltă a localității. Lesley m-a luat deoparte într-o sâmbătă și mi-a spus că-l place pe Glen și că este convinsă că ziarele spun numai minciuni, dar că
trebuie să plec „pentru binele salonului”.
Am început să plâng, pentru că știam că nu se va termina niciodată și că
nimic nu va mai fi vreodată la fel. Mi-am strâns foarfecile și periile și le-am băgat în șorțul cu care îmi vopseam clientele, iar pe acesta într-o geantă, apoi am plecat.
Am încercat să nu dau vina pe Glen. Știam că nu e vina lui. Eram amândoi victimele situației, spunea el și încerca să mă liniștească.
— Nu-ți face griji, Jean! Totul va fi bine. Îți vei găsi altă slujbă după ce trece nebunia. Probabil oricum era timpul să ți-o schimbi.
VP - 74
15.
Sâmbătă, 7 aprilie 2007
Polițistul
Primul interviu cu Glen Taylor trebui să aștepte până când toată lumea se întoarse în Southampton și se instală într-o cămăruță ca o celulă, cu o ușă
