Lisa m-a sprijinit foarte mult, și încercam să n-o urăsc pentru norocul ei, fiindcă-mi plăcea de ea, dar era greu și ea înțelegea foarte bine cât îmi e de greu, așa că mi-a spus că puteam să fiu „a doua mamă” pentru copiii ei – cred că

a fost o glumă, dar am îmbrățișat-o și am încercat să nu plâng. Eram parte din viața lor, și ei au devenit parte din viața mea.

L-am convins pe Glen să construiască o poartă în gardul dintre cele două

grădini, pentru ca Lisa și copiii să poată veni în vizită oricând, și am cumpărat VP - 95

chiar și o piscină gonflabilă într-o vară. Glen se purta frumos cu ei, dar nu se implica așa cum o făceam eu. Îi privea uneori de la fereastră și le făcea cu mâna.

Nu încerca să-i împiedice să ne viziteze, și uneori, când Lisa se ducea la vreo întâlnire – își făcuse cont pe site-uri acelea pe care îți găsești bărbatul perfect –, copiii dormeau în camera oaspeților, de-a curmezișul. Le făceam crochete de pește cu mazăre și sos de roșii, iar apoi ne uitam la un film Disney.

Apoi, după ce se băgau în pat, stăteam lângă ei și îi priveam cum adorm. Îi sorbeam din ochi. Lui Glen nu-i plăcea asta. Îmi spunea că sunt bizară. Dar fiecare clipă petrecută cu ei era specială. Chiar și schimbatul scutecelor când erau mici. Când au mai crescut, au început să-mi spună „Jiji” pentru că nu reușeau să pronunțe „Jean”, și fiecare mi se agăța de un picior, și trebuia să

merg cu ei așa, atârnați. „Bobițele mele dulci de mazăre” le spuneam. Iar ei râdeau.

Glen mergea la el în birou când joaca noastră se întețea – spunea că facem prea mult zgomot –, dar pe mine nu mă deranja. Preferam să mă bucur singură

de ei.

M-am gândit chiar să renunț la slujbă și să am grijă de ei toată ziua pentru ca Lisa să poată munci, dar Glen n-a fost de acord.

— Avem nevoie de bani, Jean. Și, în plus, nu sunt copiii tăi.

Apoi a încetat să-și mai ceară scuze că era infertil și a început să-mi spună:

— Cel puțin ne avem unul pe celălalt, Jean. Suntem foarte norocoși.

Am încercat să mă simt norocoasă, dar nu reușeam.

Întotdeauna am crezut în noroc. Îmi place că oamenii își pot schimba viața dintr-odată. Uitați-vă la concursul Vrei să fii milionar? Sau la loterie. Ești o femeie banală de pe stradă, iar într-o clipă devii milionară. Îmi cumpăr săptămânal un bilet la loterie și visez câte o jumătate de zi că voi câștiga. Știu deja ce aș face cu banii. Mi-aș cumpăra o vilă la mare – într-un loc însorit, probabil în străinătate – și aș adopta copii orfani. Glen nu face parte din aceste planuri. N-ar fi de acord și n-aș vrea ca fața lui încruntată să-mi distrugă visele.

Glen e doar parte din realitate.

Adevărul e că pentru mine nu era suficient să fim doar noi doi, dar el se simțea rănit că aveam nevoie de altcineva.

Probabil de-aia nici nu lua în calcul ideea adopției – „Jeanie, nu vreau să las pe nimeni să intre în viața noastră. Nu e treaba nimănui” ca să nu mai vorbim despre proceduri „extreme” precum inseminarea artificială sau mama-surogat.

Am discutat despre asta într-o seară cu Lisa la un pahar de vin și mi s-a părut posibil. Am încercat pe urmă să abordez subiectul în discuțiile cu Glen.

— Dezgustător, după părerea mea, a spus.

VP - 96

Și cu asta basta.

Așa că am încetat să mai plâng în fața lui, dar, de fiecare dată când un prieten sau o rudă îmi spunea că așteaptă un copil, simțeam cum mi se sfâșie inima. Visam tot timpul bebeluși, bebeluși pierduți, căutări nesfârșite, iar uneori chiar mă trezeam simțind greutatea unuia în brațe.

Am început să am insomnii și să pierd în greutate. M-am dus iar la doctor, și mi-a dat niște pastile care ar fi trebuit să mă facă să mă simt mai bine. Nu i-am spus lui Glen. Nu voiam să-i fie rușine cu mine.

Și am început să colecționez fotografiile – le rupeam încet și le strecuram în poșetă. Pe urmă, când au fost prea multe, am început să le ascund prin cărțile mele. Așteptam să fiu singură, mă așezam pe jos și scoteam fiecare fotografie, mângâind-o și pronunțându-i numele. Stăteam câteodată ore întregi imaginându-mi că erau copiii mei.

Polițiștii au spus că Glen a făcut același lucru pe calculator.

În ziua în care a țipat la mine pentru caietele cu fotografii, mi-a spus că eu îl făcusem să caute filme porno pe internet. Era o acuzație foarte urâtă, dar i-a scăpat la nervi.

Mi-a spus că mă depărtasem de el din cauza obsesiei mele de a avea copii. Și că trebuise să-și caute o supapă de eliberare în altă parte.

— Nu sunt filme porno, mi-a spus în momentul în care și-a dat seama că

mersese prea departe. Tuturor bărbaților le place să se uite din când în când la ele, nu-i așa, Jeanie? Nu face rău nimănui. Doar pentru puțină relaxare.

N-am știut ce să-i răspund. Nu știam că tuturor bărbaților le plac filmele porno. La coafor nu se discutase niciodată despre așa ceva.

Am început să plâng, și el mi-a spus că nu era vina lui. Că fusese atras de pornografia online și că n-ar trebui să le permită să pună așa ceva pe internet.

Era o cursă pentru bărbați inocenți. Devenise dependent – e o boală, Jeanie, o dependență –, nu se putea abține, dar nu se uita niciodată la copii. Imaginile respective ajunseseră pur și simplu întâmplător pe calculatorul lui – ca un virus.

N-am mai vrut să mă gândesc la asta. Mi-era foarte greu să separ cele două

imagini. Glen al meu și celălalt bărbat despre care vorbea poliția. Trebuia să

păstrez lucrurile clare.

Voiam să cred în el. Îl iubeam. Glen era lumea mea. Și eu eram lumea lui, îmi spunea. Aparțineam unul altuia.

Ideea că eu aș fi fost vinovată pentru că-l împinsesem să se uite la imaginile alea oribile a crescut în mintea mea, înlăturând întrebările pe care mi le puneam despre el. Desigur, n-am aflat de dependența lui decât în momentul în VP - 97

care polițiștii mi-au bătut la ușă, în duminica aceea de Paște, și atunci era prea târziu să mai spun sau să fac ceva.

A trebuit să păstrez și secretele lui, și pe ale mele.

VP - 98

20.

Vineri, 11 iunie 2010

Văduva

La micul dejun avem croasanți și salată de fructe. Șervete mari de in și o cafetieră cu cafea adevărată.

Kate nu mă lasă să mănânc singură.

— Îți țin companie, îmi spune și se trântește pe scaun. Ia o ceașcă de pe tava de sub televizor și își toarnă cafea. Are un aer de femeie de afaceri. Jean, trebuie neapărat să rezolvăm problema contractului. Ziarul vrea să scăpăm de formalități pentru a putea grăbi interviul. Azi e vineri, iar ei vor să-l publice mâine. Am tipărit o copie a contractului ca s-o semnezi. E foarte clar. Stipulează

că ești de acord să ne oferi un interviu exclusiv contra unei sume stabilite în prealabil.

Nu-mi amintesc când am spus da. Poate că n-am spus.