Își aminti senzația de neputință care-l cuprinsese când îl ținuse pentru prima oară pe James, băiatul lui, în brațe, gândul că doar el era responsabil de bunăstarea și siguranța copilului într-o lume plină de pericole și oameni răi. La fel simțea și în privința Bellei.

Începuse s-o viseze. Asta nu era niciodată semn bun.

Se întrebă dacă nu cumva mașina albastră le distrăgea atenția de la alte piste. Dar atunci de ce șoferul mașinii albastre nu venise singur să se identifice?

Toată lumea își dorea să-i ajute pe polițiști în cazul ăsta. Dacă tipul ar fi venit doar în vizită într-o casă, ar fi sunat după aceea la poliție, nu?

Doar dacă nu fusese Glen Taylor, se gândi Sparkes.

Căutările fuseseră amănunțite, se luase la puricat fiecare centimetru. Un tricou aruncat într-un tufiș, un pantof desperecheat, o fetiță blondă zărită întrun mall în timp ce încerca să scape de un adult. Polițiștii erau cu nervii întinși la maximum pe măsură ce orele, apoi zilele, apoi săptămânile treceau fără niciun rezultat. Erau cu toții epuizați, dar nimeni nu renunța.

Ședințele informative de dimineața deveniră din ce în ce mai scurte și mai sumbre. Tricoul găsit aparținea unui copil de opt ani, pantoful nu era al Bellei, VP - 104

iar fetița blondă din mall avusese un acces de furie. Pistele erau eliminate pe măsură ce se făceau verificări.

Sparkes nu-și arăta disperarea. Dacă ar fi scos la iveală ce simte, echipa lui s-ar fi descurajat. În fiecare dimineață își ținea un discurs de îmbărbătare la birou, uneori în fața oglinzii de la toaletă, având grijă ca nimeni să nu-i poată citi eșecul în ochii tot mai încercănați. Apoi intra în birou, plin de energie, transmițând-o și colegilor, bărbați și femei.

— Să revenim la faptele fundamentale, spuse el în acea dimineață.

Și așa făcură, revăzură fotografii, hărți, nume și liste.

— Ce ne scapă? îi provocă el pe ceilalți să gândească.

Era înconjurat de priviri obosite.

— Cine ar răpi un copil? Ce știm din alte cazuri similare?

— Un pedofil.

— O rețea de pedofili.

— Un răpitor care vrea recompensă.

— Sau răzbunare.

— O femeie care și-a pierdut copilul.

— Sau care nu poate avea copii.

— Un fetișist care are nevoie de un copil pentru a-și împlini fanteziile.

Sparkes încuviință din cap.

— Haideți să ne împărțim în echipe de câte doi – pardon, doi sau două – și să

luăm din nou fiecare martor și persoană potențial interesantă, ca să vedem dacă se încadrează în vreuna din aceste categorii.

Camera se umplu de murmurul conversațiilor, și Sparkes plecă și-l lăsă pe Ian Matthews să conducă discuțiile.

Se întreba cât de repede va apărea numele lui Jean Taylor și voia să aibă timp să se gândească bine el însuși la asta. Jean Taylor era o ciudată. Își aminti de prima dată când o văzuse, de șocul de pe fața ei, de interogatoriile pline de întrebări-capcană, de răspunsurile ei ferme. Sparkes era convins că Jean își acoperă soțul și pusese comportamentul ei pe seama unei loialități oarbe, dar era oare din cauză că și ea era implicată în vreun fel?

Femeile care ucid copii sunt rare și, potrivit statisticilor, își ucid de obicei propriile odrasle. Însă, uneori, răpesc copii.

Sparkes știa că infertilitatea putea fi un motiv foarte puternic. Multe femei sufereau cumplit din cauza ei, aproape înnebuneau de durere. Vecina și colegele de la salon declaraseră că Jean fusese devastată aflând că nu putea avea copii. Plângea în camera din spate când o clientă anunța că e gravidă. Dar nimeni nu o văzuse pe Jean în Southampton în ziua dispariției Bellei.

VP - 105

În timp se gândea, Sparkes mâzgălea niște păianjeni pe blocnotesul din fața lui.

Dacă iubește copiii atât de mult, de ce ar sta Jean lângă un bărbat care se uită la pornografie infantilă pe calculator? De ce i-ar fi loială unui asemenea bărbat? Era convins că, în locul ei, Eileen l-ar părăsi imediat. Și n-ar fi fost de condamnat. Așadar, cu ce își stăpânește Glen soția?

„Poate că am privit lucrurile dintr-un unghi greșit”, se gândi el în timp ce se spăla pe mâini în toaleta bărbaților. „Poate că ea îl stăpânește pe Glen. Oare ea să-l fi îndemnat la răpire?”

Într-adevăr, când se întoarse, numele lui Jean apărea pe tabla din camera de cercetări. Agenții care verificau „femeile ce nu pot avea copii” discutau cazuri mai vechi.

— Ideea e că femeile acționează de obicei singure, domnule, spuse unul dintre ei, și nu sunt interesate de copii mai mărișori. Unele se prefac în fața partenerilor sau a familiei că sunt însărcinate, poartă chestii ca să pară umflate și îmbracă haine pentru gravide și apoi răpesc bebeluși din maternități sau din cărucioare nesupravegheate din fața magazinelor, ca să justifice înșelătoria.

Răpirea unui copil de câțiva ani presupune un risc major. Poate să se zbată dacă

se sperie, iar un copil care plânge atrage atenția.

Dan Fry, unul dintre proaspeții absolvenți, ridică mâna, iar Matthews îi făcu semn că poate să intervină. Era tânăr, abia venit de pe băncile academiei, și se ridică în picioare pentru a se adresa colegilor, neștiind că obiceiul era să se stea pe scaun și să vorbească în fața ecranului de calculator.

Își drese vocea.

— Apoi e foarte dificil să ții ascuns un copil de vârstă mai mare. Și e mult mai greu să explici familiei și prietenilor apariția bruscă a unui copil de doi-trei ani.

Dacă ai răpi un asemenea copil ca să-l dai drept al tău, ar trebui să dispari și tu.

Iar soții Taylor nu s-au mutat.

— Ai dreptate… Fry, parcă așa te cheamă, nu? întrebă Sparkes, făcându-i semn să se așeze.

Celelalte echipe eliminaseră varianta răpirii pentru recompensă sau din răzbunare. Dawn Elliott nu avea bani, și polițiștii merseseră înapoi până în adolescența ei, căutând foști iubiți sau dovezi că se drogase ori se prostituase, în ideea că ar fi putut avea vreo legătură cu crima organizată. Dar nu găsiseră

nimic. Era o fată din provincie care lucrase într-un birou până când se îndrăgostise de un bărbat căsătorit cu care avusese un copil.

Încă nu-l găsiseră pe tatăl Bellei – numele pe care i-l dăduse Dawn părea fals, iar numărul de telefon mobil nu mai era valabil.

VP - 106

— Un norocos, spuse Matthews. Puțină distracție extraconjugală și apoi dispare. Viața majorității comis-voiajorilor. Câte o partidă de sex în fiecare oraș.

„Pedofili” era tot ce rămăsese pe tabla de investigații.

Sala părea să se golească de energie.

— Haideți, între timp, să ne întoarcem la Glen! spuse Sparkes.