Iată-l că vine. Aud ceștile și farfuriile zăngănind pe tavă. E numai un zâmbet și a pus un trandafir roșu în vaza de lângă ouăle fierte. Îmi cântă „La mulți ani!” în timp ce se apropie de pat și adoptă o voce amuzantă ca să mă facă să râd.

— La mulți ani, dragă Jeanie, la mulți ani! mormăie și mă sărută pe frunte, pe nas și pe gură.

Încep să plâng, și el îmi ia tava din poală ca să mă poată îmbrățișa.

— Iartă-mă, iubire, nu știu ce se întâmplă cu mine, îi spun, încercând să

zâmbesc.

El îmi face semn să tac și se duce să ia felicitarea și cadoul din dulap. E o cămașă de noapte. Cu broderie englezească și fundițe roz. Ca pentru fetițe.

— E foarte frumoasă, îi spun și-l sărut. Mulțumesc, iubitule.

— Pune-o pe tine! îmi spune.

— Mai târziu. Trebuie să mă duc la toaletă.

Nu vreau s-o pun pe mine. Mă duc la toaletă și iau un calmant. Urăsc aniversările.

VP - 113

Înainte de ziua de naștere a Bellei, în aprilie, prima după dispariția ei, m-am dus să-i cumpăr un cadou și o felicitare. Am petrecut ore întregi uitându-mă la fotografii și mesaje și am ales până la urmă o jucărie cu baloane de săpun și o insignă – „Am 3 anișori” –, pentru că citisem în ziare că astea îi plac cel mai mult.

N-am știut ce să scriu pe felicitare, așa că m-am dus să stau pe o bancă în parc ca să mă gândesc la ea. Nu sunt tristă, pentru că știu că este în viață. Și eu, și mama ei suntem sigure că e încă în viață. Și Glen crede asta. Suntem de părere că un cuplu căruia i-a murit copilul a furat-o și a dus-o în străinătate. Mă

întreb dacă polițiștii s-au gândit la asta. Probabil Glen le-a împărtășit teoria lui.

Așadar, scriu: „Dragă Bella. La mulți ani! Sper că te vei întoarce curând acasă.

Îți transmit sărutări”. I-o adresez ei, domnișoarei Bella Elliott. Nu știu numărul casei, dar cred că îl știe poștașul. Mama ei spune că primește zeci de scrisori zilnic. A mărturisit la televizor că unele îi sunt trimise de „nebuni” care-i spun că

merita să-și piardă copilul. Una sigur e a mea.

I-am scris la început, atunci când am fost foarte supărată că o lăsase pe Bella singură, când eu nici măcar nu pot avea copii. Am vrut să știe cât de mult greșise. N-am semnat-o nici pe aceea.

Am pus un timbru pe felicitare și am luat-o spre casă pe strada unde e cutia poștală.

În ziua aceea, pe 28 aprilie, Dawn lua micul dejun la televizor, cu un tort micuț cu trei lumânări în față. Purta insigna pe care i-o trimisesem alături de insigna cu „Găsiți-o pe Bella!” A mulțumit tuturor pentru minunatele felicitări primite și pentru cadouri și a spus că nu le va deschide până ce Bella nu se va întoarce. Pe femeia care îi luă interviul a înecat-o plânsul.

Am despachetat cadoul pe care i-l cumpărasem – o păpușă cu păr blond și rochiță alb-rozalie – și l-am pus pe pat. Puteam face asta pentru că Glen nu era acasă. Plecase la o plimbare. Zăbovea mult, așa că aveam timp suficient de petrecut cu Bella.

Am fotografii cu ea culese din ziare și unele chiar colorate, decupate din reviste. Am decis să nu le pun în caietele mele pentru că ea este reală și specială

și sper s-o întâlnesc într-o zi. Când se va întoarce acasă.

Îmi fac planuri. Cum ne vom întâlni în parc, și va ști că sunt eu și va veni alergând la mine, râzând și împiedicându-se în fugă. Mânuțele ei mă vor apuca de picioare, iar eu mă voi apleca s-o ridic și s-o învârtesc în aer.

E visul meu preferat cu ochii deschiși, dar începe să-mi acapareze viața de zi cu zi. Uneori mă trezesc că stau pe scaun în bucătărie și ceasul îmi arată că a trecut o oră și mai bine, dar fără ca eu să-mi fi dat seama. Uneori mă trezesc VP - 114

plângând, dar nu știu exact de ce. Am fost la doctor să vorbesc cu el. Nu i-am pomenit despre Bella, dar cunoștea „situația” lui Glen, cum a numit-o el, și mi-a dat o nouă rețetă.

— Aveți nevoie de puțină liniște sufletească, doamnă Taylor, mi-a spus, rupând foaia din agendă. V-ați gândit să luați o pauză?

Era bine intenționat, dar nu pot să iau nicio pauză. Nu-mi pot opri gândurile dacă iau un avion și dispar. Nu le mai pot controla – și nici nimic altceva. Îmi vine să-i spun că sunt un pasager, nu șoferul. Oricum, pastilele mă ajută să fiu în continuare Jeanie atunci când e nevoie.

Mama Bellei apare tot timpul la televizor. Dă interviuri la toate talk show-urile, pronunță aceleași cuvinte deja învechite despre „îngerașul” ei și despre cum plânge noapte de noapte. Nu ratează niciun prilej. Mă întreb dacă e plătită

pentru asta.

Într-o seară pun întrebarea asta la radio. Chris din Catford intră pe fir să mă

susțină.

— Ce fel de mamă este?

Mă bucur că sunt și alți oameni care îi văd adevărata față.

De când m-am „pensionat”, cum zice Glen, îmi petrec zilele uitându-mă la televizor și rezolvând rebusuri sau participând la emisiuni radio. E ciudat, obișnuiam să-mi spun că radioul e pentru oameni inteligenți – toată vorbăria de acolo. Dar am început să ascult postul local ca să-mi țină companie și ușor, ușor m-am obișnuit. Există o serie de oameni care telefonează constant – aceleași voci, săptămână de săptămână. Bătrânul care vrea ca toți imigranții să fie expulzați, femeia care nu poate pronunța sunetul „r” și care crede că toți politicienii „al tlebui băgați la închisoale” sau tânărul care consideră că femeile sunt vinovate de creșterea numărului de abuzuri sexuale. Încep apelul nervoși, și vocile lor devin ce în ce mai agresive pe măsură ce se ambalează. Nu contează

subiectul, sunt tot timpul revoltați, iar eu am devenit dependentă de intervențiile lor.

Până la urmă am pus și eu mâna pe telefon, în ziua în care se discuta dacă

pedofilii se pot vindeca sau nu. Am pretins că mă cheamă Joy și i-am spus prezentatorului că eu cred că pedofilii ar trebui spânzurați. Discuția a decurs foarte bine, mai ales că mulți dintre cei care sunau erau de acord cu mine. Și asta a fost tot. Devenisem și eu de-a lor. Îmi schimbam numele săptămânal.

Ann, Kerry, Sue, Joy, Jenny, Liz. Era minunat să fiu altcineva, chiar și pentru două minute, să fiu altcineva și să fiu ascultată fără să se știe cine sunt, cu cine sunt căsătorită, și fără să fiu judecată.

VP - 115

Am descoperit că am o mulțime de idei și puncte de vedere. Aș putea fi

„Doamna furioasă” sau „o inimă liberală îndurerată”, așa cum îmi spune Glen.

Aș putea fi oricine aș vrea.

Iar intervențiile la radio m-au ajutat să nu mai fiu singură. Desigur, Lisa a dispărut odată cu întreaga mea viață anterioară. La început, m-a tot sunat, invitându-mă la ea. Voia să știe totul despre ce se întâmpla și era foarte drăguță. Mi-a spus că nu crede nimic din ce se spune, dar nu-și mai lăsa copiii să

vină la mine. Găsea tot timpul câte o scuză: ba Kane era răcit, ba Daisy repeta pentru examenul de balet, ba sora ei venea în vizită. Apoi a înțepenit cu un cui poarta dintre casele noastre. A bătut un singur cui, sus.

— Mă tem de hoți, mi-a spus. Mă înțelegi, Jeanie, nu?

Am încercat s-o înțeleg.

VP - 116

23.

Luni, 18 iunie 2007