Atmosfera era încărcată. George stătea în fața șemineului și se uita la Glen, roșu de supărare. Glen stătea pe fotoliul lui, privindu-și mâinile.
— Ce mai faci, George? l-am întrebat, întinzându-i o cană cu ceai.
— Aș face puțin mai bine dacă idiotul ăsta nu s-ar fi încurcat cu poliția.
Mulțumesc, Jean. Ziariștii ne bat la ușă și ne sună zi și noapte. A trebuit să
deconectăm telefonul ca să avem puțină liniște. La fel a pățit și soră-ta, Glen. E
un coșmar, lua-l-ar naiba!
Glen nu spunea nimic. Poate că totul fusese spus înainte să intru eu.
Dar eu nu m-am putut abține.
— George, să știi că și pentru Glen e un coșmar. Pentru noi toți. E nevinovat și și-a pierdut slujba. E nedrept ce se întâmplă.
Mary și George au plecat la puțin timp după.
— Ducă-se învârtindu-se! a spus Glen, dar nu știu dacă asta voia să spună, de fapt.
Erau totuși părinții lui.
•
VP - 92
Apoi au venit părinții mei. I-am spus tatei la telefon să se ducă prin curtea Lisei, vecina noastră, și să folosească poarta dintre grădini, ca să nu-i deranjeze reporterii. Săraca mama, a deschis ușa din spate și a dat buzna în casă de parcă
ar fi alergat-o un câine.
Mama e o persoană minunată, dar îi e greu să facă față anumitor situații.
Situații banale. De exemplu, nu ia niciodată autobuzul corect când merge la doctor și nici nu se simte în largul ei când întâlnește oameni noi. Tata reacționează foarte bine. Nu face caz de micile ei „atacuri de panică”, așa cum sunt numite. Pur și simplu o pune să stea jos, o mângâie pe mână și-i vorbește încet până se liniștește. Se iubesc cu adevărat – întotdeauna au fost așa. Și mă
iubesc și pe mine, dar mama are nevoie de toată atenția tatei.
— Oricum, tu îl ai pe Glen, obișnuia să-mi spună.
Când s-a așezat în bucătărie, palidă și cu respirația tăiată, tata a stat pe scaun lângă ea și a ținut-o de mână.
— Nu-i nimic, Evelyn.
— O să-mi revin imediat, Frank.
— Mama ta are nevoie doar de încurajare, Jean, mi-a spus tata atunci când le-am sugerat prima oară să vadă un doctor.
Așadar, am încurajat-o și eu.
— Totul se va aranja, mamă. Lucrurile o să se lămurească, ai să vezi. E o greșeală oribilă. Glen le-a spus polițiștilor unde se afla în ziua răpirii, și ei o să
regleze totul.
Ea m-a privit cu asprime, ca și cum m-ar fi testat.
— Ești sigură, Jean?
Eram.
După asta n-au mai venit în vizită. Am început să merg eu la ei.
— E prea mult pentru mama ta, mi-a spus tata la telefon.
O coafam în fiecare săptămână. Înainte îi plăcea să mai „facă o ieșire” la salon o dată pe lună, dar, după arestarea lui Glen, a ieșit din ce în ce mai rar din casă. Nu era vina lui, dar uneori mi-era greu chiar și să-l mai plac.
De exemplu, în ziua în care mi-a spus că-mi văzuse caietele cu fotografii. La vreo două zile după ce ieșise pe cauțiune. Știa încă de la întoarcerea acasă, dar a așteptat. Eram convinsă că pregătește ceva. Îmi dădeam seama.
Și, când m-a văzut cum mă uitam într-o revistă la o fotografie cu un bebeluș, a explodat.
Mi-a spus că afecțiunea mea pentru bebeluși e obsesivă. Era furios pentru că
poliția găsise caietul cu fotografii în dulapul din debara, în spatele boilerului. Nu erau decât fotografii. Cu ce ar fi putut dăuna?
VP - 93
Glen a țipat atunci la mine. Nu se întâmpla prea des. De obicei, când era nervos, se închidea în el și nu mai vorbea. Nu-i plăcea să-și arate sentimentele.
Când ne uitam amândoi la un film, iar pe mine mă bufnea plânsul, el pur și simplu stătea nemișcat. La început mi se părea că e puternic, ca un bărbat adevărat, dar acum nu știu ce să zic. Poate că nu simte lucrurile așa cum o fac ceilalți.
