Dar în ziua aceea a urlat la mine. Erau trei caiete pe care le umplusem cu poze decupate din ziare, reviste și felicitări. Am scris „Copiii mei” pe coperta fiecăruia, pentru că asta erau. O mulțime de copii. Aveam și favoriți, bineînțeles.
Becky, cu hăinuțele în dungi și bentița asortată, și Theo, un băiețel grăsuț cu un zâmbet care mă făcea să lăcrimez.
Copiii mei.
Bănuiesc că știam că Glen se va simți atacat pentru că nu putea avea copii, de aceea le și ascunsesem, dar nu mă puteam abține.
— Ești bolnavă! a urlat la mine.
M-a făcut să mă simt rușinată. Poate că eram bolnavă.
Chestia e că el nu voia să vorbim despre ceea ce numea „problema noastră”.
Nu voiam eu să fie o problemă. Pur și simplu, un copil era tot ce-mi doream mai mult în viață. Lisa, vecina de alături, era la fel.
S-a mutat lângă noi cu iubitul ei, Andy, la două luni după sosirea noastră. Era simpatică – nu foarte băgăcioasă, dar interesată de persoana mea. Era însărcinată când s-au mutat, iar eu și Glen încercam la vremea aceea, așa că
discutam o grămadă, făceam planuri – cum ne vom crește copiii, ce culoare vor avea camerele lor, ce nume să le dăm, la ce școli vor merge, mâncarea cu chimicale etc. Tot felul de lucruri.
Lisa nu semăna cu mine. Avea părul negru scurt, țepos, cu vârfurile oxigenate, și purta trei cercei într-o ureche. Arăta ca un fotomodel din revistele de la salonul de coafură. Era foarte frumoasă. Dar Glen n-avea o părere prea bună.
— Jeanie, Lisa nu pare genul nostru. Pare cam ușuratică. De ce o tot inviți la noi?
Cred că era gelos pentru că trebuia să mă împartă cu Lisa, iar el și Andy nu aveau nimic în comun. Andy monta schele și era tot timpul plecat. O dată a fost chiar și în Italia. În fine, până la urmă a fugit cu o tipă pe care o cunoscuse într-o călătorie, iar Lisa a rămas singură, chinuindu-se să trăiască din alocații și încercând să obțină tot ce putea de la el pentru copii.
Se simțea foarte singură și ne înțelegeam foarte bine, așa că mergeam de cele mai multe ori la ea, în special ca să nu-l deranjez pe Glen.
VP - 94
Îi spuneam poveștile pe care le auzeam la coafor, iar ea râdea pe rupte. Îi plăcea să bârfească la o ceașcă de cafea. Spunea că așa mai scapă de copii. Avea doi – un băiat și o fetiță, Kane și Daisy –, în timp ce eu îmi așteptam încă rândul.
După cea de-a doua aniversare a nunții noastre, am fost singură la doctor ca să discut despre motivele pentru care nu rămâneam însărcinată.
— Sunteți foarte tânără, doamnă Taylor, mi-a spus doctorul Williams.
Relaxați-vă și încercați să nu vă gândiți la asta! E cel mai bun lucru.
Am încercat. Dar, după încă un an fără copii, l-am convins pe Glen să vină cu mine. I-am spus că trebuie să fie ceva în neregulă cu mine și a acceptat să mă
însoțească și să mă susțină.
Doctorul Williams ne-a ascultat, a încuviințat din cap și a zâmbit.
— Haideți să facem niște teste! ne-a spus.
Și așa au început vizitele la spital.
Întâi mi-au făcut mie. Eram dispusă la orice ca să rămân gravidă și am fost de acord cu toate explorările vaginale, cu examinările, ultrasunetele, veșnicele înțepături pentru analize.
— Trompele uterine sunt curate ca un fluier, mi-a spus ginecologul la finalul testelor. Sunteți perfect sănătoasă.
A urmat Glen. Nu cred că-și dorea, dar, după ce eu făcusem toate analizele, nu mai era cale de întors. Mi-a spus că fusese groaznic. Că-l făcuseră să se simtă
ca o bucată de carne. Mostre de spermă, borcănele de plastic, reviste porno zdrențuite. Tot tacâmul. Am încercat să-l fac să se simtă mai bine spunându-i cât îi eram de recunoscătoare, dar n-a mers. Și apoi am așteptat.
Numărul de spermatozoizi era aproape zero. Și asta a fost tot. Săracul Glen!
La început a fost devastat. Avea impresia că fusese socotit un ratat, nu îndeajuns de bărbat, și era atât de orbit de ceea ce simțea, încât probabil n-a putut să înțeleagă ce însemna rezultatul analizelor pentru mine. Însemna că nu puteam avea copii. N-avea să existe nimeni care să-mi spună „mami”, n-aveam să fiu mamă, să am nepoți. A încercat el să mă liniștească la început, când plângeam, dar cred că a ajuns să se plictisească și pe urmă a început să se distanțeze. Spunea că e spre binele meu. Că trebuie să merg mai departe.
Lisa m-a sprijinit foarte mult, și încercam să n-o urăsc pentru norocul ei, fiindcă-mi plăcea de ea, dar era greu și ea înțelegea foarte bine cât îmi e de greu, așa că mi-a spus că puteam să fiu „a doua mamă” pentru copiii ei – cred că
a fost o glumă, dar am îmbrățișat-o și am încercat să nu plâng. Eram parte din viața lor, și ei au devenit parte din viața mea.
L-am convins pe Glen să construiască o poartă în gardul dintre cele două
grădini, pentru ca Lisa și copiii să poată veni în vizită oricând, și am cumpărat VP - 95
chiar și o piscină gonflabilă într-o vară. Glen se purta frumos cu ei, dar nu se implica așa cum o făceam eu. Îi privea uneori de la fereastră și le făcea cu mâna.
Nu încerca să-i împiedice să ne viziteze, și uneori, când Lisa se ducea la vreo întâlnire – își făcuse cont pe site-uri acelea pe care îți găsești bărbatul perfect –, copiii dormeau în camera oaspeților, de-a curmezișul. Le făceam crochete de pește cu mazăre și sos de roșii, iar apoi ne uitam la un film Disney.
Apoi, după ce se băgau în pat, stăteam lângă ei și îi priveam cum adorm. Îi sorbeam din ochi. Lui Glen nu-i plăcea asta. Îmi spunea că sunt bizară. Dar fiecare clipă petrecută cu ei era specială. Chiar și schimbatul scutecelor când erau mici. Când au mai crescut, au început să-mi spună „Jiji” pentru că nu reușeau să pronunțe „Jean”, și fiecare mi se agăța de un picior, și trebuia să
merg cu ei așa, atârnați. „Bobițele mele dulci de mazăre” le spuneam. Iar ei râdeau.
Glen mergea la el în birou când joaca noastră se întețea – spunea că facem prea mult zgomot –, dar pe mine nu mă deranja. Preferam să mă bucur singură
de ei.