Se pare că a intrat pe internet să se uite la imagini pornografice. Când mi-a spus Tom Payne, avocatul, nu mi-a venit să cred că putuse să fie atât de fraier.

Glen a fost întotdeauna deșteptul familiei.

Poliția îi luase calculatorul, bineînțeles, dar el și-a cumpărat un laptop ieftin și un router wi-fi – „pentru serviciu, Jeanie” – și stătea în camera oaspeților pentru a naviga pe internet și a se conecta la camere de chat sexual sau cum li s-o fi spunând.

Polițiștii au acționat cu cap – l-au pus pe unul dintre ei să se dea drept o tânără de pe internet și să-l ia la discuții. Își luase numele Goldilocks. Cine Dumnezeu nu s-ar fi prins? Ei bine, se pare că Glen.

N-a fost vorba doar de o conversație. Tom a vrut să mă pregătească pentru ce ar putea apărea în ziare, așa că mi-a povestit că Glen a făcut sex virtual cu Goldilocks. Când am fost să-l vizitez prima oară, Glen mi-a spus că înseamnă sex fără atingere. Doar cuvinte scrise pe chat.

— Nu ne-am vorbit și nici măcar nu ne-am văzut. A fost ca și cum se întâmpla în capul meu. Doar o fantezie. Înțelegi, nu? Toate aceste acuzații mă stresează

teribil. Nu mă pot abține.

VP - 127

Încerc să înțeleg. Chiar încerc. E dependent, îmi tot repet. Nu e vina lui.

Trebuie să ne concentrăm asupra adevăraților ticăloși. Și eu, și Glen suntem foarte furioși din cauza a ceea ce le-a dat prin minte polițiștilor.

Nu mi-a venit să cred că cineva ar putea face așa ceva la serviciu. E ca și cum ar practica prostituția. Asta a spus și Glen. Înainte să afle că Goldilocks era un bărbat. I-a venit greu să accepte asta – s-a gândit că poliția vrea să-l facă să pară

homosexual sau ceva de genul. Eu nu am spus nimic – nu prea pricepeam treaba cu sexul virtual, darămite să mă întreb cu cine întreținea asemenea relații. Oricum, nu asta era nici pe departe cea mai mare problemă.

Îi spusese prea multe lui Goldilocks. Mi-a spus că îi mărturisise că știa câte ceva despre un caz faimos la care lucrează poliția, ca s-o impresioneze. „Ea”

practic îl făcuse să spună.

De data asta, Bob Sparkes l-a acuzat pe Glen că o răpise pe Bella. Au spus că

o răpise și o omorâse. Dar nu l-au acuzat și de crimă. Tom Payne mi-a spus că

așteaptă să apară cadavrul. L-am urât că vorbea așa despre Bella, dar nu i-am spus nimic.

Am plecat acasă singură, și apoi s-au întors jurnaliștii.

•

Nu prea citesc ziarele, de fapt. Prefer revistele. Îmi plac poveștile de viață –

femeia care a adăpostit o sută de copii, femeia care a refuzat tratamentul pentru cancer ca să-și salveze copilul, femeia care a purtat în pântece copilul surorii ei. Ziarele au fost tot timpul mai mult domeniul lui Glen. Îi place ziarul Mail – poate rezolva rebusul de pe ultima pagină, și e genul de ziar pe care îl citea fostul lui șef de la bancă.

— În felul ăsta avem ceva în comun, mi-a spus o dată.

Dar, în momentul de față, toate ziarele și canalele TV – chiar și posturile de radio – vorbesc despre noi. Glen e subiect la modă, iar reporterii au început iar să bată la ușă. Am aflat că unii dintre ei chiar dorm în mașină în fața casei în speranța că ar putea obține vreo declarație de la mine.

Stau în dormitorul de sus și mă uit pe după perdea la ei. Toți fac același lucru.

E chiar amuzant. Mai întâi trec cu mașina prin fața casei, verifică să vadă cine e acasă și cine e deja afară. Apoi parchează și vin pe jos până la poartă, cu agenda în mână. Ceilalți sar din mașină și le taie calea înainte să poată ajunge la ușă. Ca o haită care-i miroase pe nou-veniți.

După câteva zile, se împrietenesc cu toții – îl trimit pe câte unul să aducă

sandvișuri cu șuncă și cafele de la cafeneaua de la poalele dealului.

— Zahăr? Cine vrea sos pe sandviș?

VP - 128

Cafeneaua are probabil profituri uriașe de pe urma lor. Am observat că

reporterii formează o echipă și fotografii o alta. Mă întreb de ce nu se amestecă.

Îți poți da seama care sunt unii și care sunt ceilalți, pentru că fotografii se îmbracă altfel – sunt mai în pas cu moda, au geci mai zdrențuite și șepci. Cei mai mulți dintre ei par că nu s-au mai bărbierit de zile întregi – mă refer la bărbați.

Femeile-fotograf se îmbracă la fel ca bărbații, în pantaloni și tricouri largi. Și fotografii sunt foarte gălăgioși. La început mi-a părut rău de vecinii nevoiți să le asculte râsetele și bârfele. Dar mai apoi au început să le aducă tăvi cu băutură, să stea de vorbă cu ei, și unii chiar să-i lase să folosească toaletele. Cred că e ca un mic carnaval pentru ei.

Reporterii sunt mai liniștiți. Își petrec cea mai mare parte a timpului la telefon sau ascultând știrile la radio în mașini. Mulți dintre ei sunt tinerei care îmbracă pentru prima dată un costum.

Dar, după câteva zile în care n-am scos o vorbă, ziarele și-au trimis arsenalul greu. Bărbați solizi și femei cu fețe serioase, îmbrăcați la patru ace. Au venit la ușa mea cu mașini scumpe și se poartă de parcă ar fi de la casa regală. Nici fotografii nu îndrăznesc să se pună cu ei. Un bărbat care arată ca un manechin scos din vitrina unui magazin își face loc prin mulțime și înaintează spre ușa mea. Sună la ușă și mă strigă.

— Doamnă Taylor, cum e să fiți soția unui ucigaș de copii?

Stau pe pat arzând de rușine. Mă simt de parcă toți mă văd, deși nu au cum.

Mă simt expusă.

Oricum, nu e primul care mă întreabă așa ceva. Un reporter mi-a strigat același lucru după ce Glen a fost arestat din nou, în timp ce mă duceam la magazin. Mi-a apărut pur și simplu în față, probabil mă urmărise departe de ceilalți jurnaliști. A încercat să mă enerveze, să mă facă să spun ceva, orice, pentru a obține un „interviu” cu soția acuzatului, dar nu m-am lăsat păcălită.

Glen discutase cu mine despre situații de genul ăsta.

— Jeanie, pur și simplu taci din gură! îmi spusese când mă sunase de la secția de poliție. Nu-i lăsa să-ți intre pe sub piele! Nu lăsa să se vadă nimic! Nu trebuie să vorbești cu ei. Sunt niște lichele. Nu pot să scrie despre nimic.

Dar bineînțeles că au scris. Iar ce a apărut în ziare era oribil.

Erau și alte femei care au spus că au făcut sex virtual cu el și care stăteau la coadă să-și vândă povestea. Nu puteam să cred că era ceva adevărat. Cică Glen își spunea „BigBear” sau folosea alte porecle ridicole în camerele de chat. Mă

uitam la el uneori în timpul vizitelor la închisoare și încercam să-mi imaginez cum ar fi fost să-i spun „BigBear”. Mi se făcea rău.

VP - 129

Și mai erau tot felul de informații despre „hobby-ul” lui – fotografiile cumpărate de pe internet. Din „surse bine informate”, un ziar afirma că Glen folosise un card de credit ca să le cumpere, și, când poliția a făcut o verificare extensivă printre pedofili, urmărindu-le activitatea prin intermediul cardurilor de credit, Glen se panicase. Cred că de-aia mi-a cerut să-i declar cardul pierdut –

dar de unde obțin ziarele asemenea informații? M-am gândit să pun întrebarea unuia dintre reporteri, dar n-aș putea s-o fac fără să spun mai multe decât ar trebui.

Când l-am întrebat pe Glen la următoarea vizită, a negat totul.

— Sunt doar invenții, draga mea. Ziariștii inventează. Știi foarte bine, mi-a spus el, ținându-mă de mână. Te iubesc.

Nu i-am răspuns nimic.