M-a strâns de mână și la fel am făcut și eu. Avea dreptate. Numai prostii.
M-am dus acasă și m-am prefăcut că totul era în regulă.
Interiorul casei chiar era. Micul meu univers rămăsese neatins – aceiași pereți, aceleași cești, aceeași mobilă. Dar afară, totul se schimbase. Trotuarul din fața casei era plin de oameni care veneau, plecau sau se uitau la casa mea.
Sperau să vadă o frântură din mine.
Din când în când trebuia să ies, și atunci mă îmbrăcam cât mai anonim, acoperindu-mă complet, și îmi făceam curaj în hol înainte să ies repede și subit.
Nu puteam să evit blițurile, dar speram să se sature de aceleași imagini cu mine mergând pe alee. Și am învățat să fredonez un cântec în minte ca să nu le mai aud remarcile și întrebările.
Vizitele la penitenciar erau cele mai rele. Trebuia să iau un autobuz, și ziariștii mă urmăreau până în stație și mă fotografiau pe mine și pe ceilalți pasageri în timp ce așteptam. Toată lumea se supăra – pe ei și apoi pe mine. Nu era vina mea, dar eu picam prost. Pentru că eram soția celui acuzat.
Am încercat să mă duc în alte stații de autobuz, dar la un moment dat m-am săturat de jocurile lor și, până la urmă, am acceptat situația și i-am așteptat să
se plictisească.
VP - 101
Urcam în autobuzul 380 spre Belmarsh și stăteam cu o sacoșă de plastic pe genunchi, încercând să las impresia că mă duceam la cumpărături. Așteptam să
văd dacă apăsa altcineva pe butonul de oprire înainte de stația unde trebuia să
cobor și mă dădeam repede jos. Mai erau femei care coborau acolo, cu copii plângăcioși și cu cărucioare, iar eu mergeam mult în spatele lor, pentru ca lumea să nu creadă că eram ca ele.
Glen era în arest preventiv, așa că nu erau prea multe reguli pentru vizite, dar cel mai mult îmi plăcea că nu aveam voie să port tocuri, fuste scurte sau haine transparente. Mă făcea să râd. Prima dată m-am îmbrăcat în pantaloni și un pulover. Confortabil și sigur.
Lui Glen nu i-a plăcut.
— Jean, sper că nu devii delăsătoare, mi-a spus el, așa că la următoarea vizită
m-am rujat.
Avea dreptul la trei vizite pe săptămână, dar am convenit să-l vizitez de două
ori, ca să nu am de-a face prea des cu reporterii. Lunea și vinerea.
— În felul ăsta îmi încep și-mi termin săptămâna cu bine, mi-a spus el.
În sala de vizite era prea multă gălăgie, iar lumina puternică mă deranja la ochi. Stăteam unul în fața celuilalt și făceam schimb de noutăți, apoi ascultam conversațiile celorlalți și vorbeam despre ele.
Credeam că misiunea mea era să-l liniștesc și să-l asigur că sunt alături de el, dar el părea să știe deja asta.
— Jeanie, o să trecem noi peste toate. Știm amândoi adevărul, și cât de curând o să-l afle și lumea. Nu-ți face griji! îmi spunea cel puțin o dată pe parcursul fiecărei vizite.
Încercam, dar simțeam că viața ni se scurge printre degete.
— Și dacă adevărul nu iese la iveală? l-am întrebat o dată, și el a părut dezamăgit chiar și numai fiindcă sugerasem așa ceva.
— Va ieși, a insistat. Avocatul zice că poliția a făcut greșeli grave.
Dosarul lui n-a fost respins, și atunci el a declarat că polițiștii „vor să se dea în spectacol”. La fiecare întâlnire îmi părea mai mic, ca și cum se chircea înăuntrul lui.
— Nu-ți face griji, iubirea mea! mă trezeam spunând. Curând se va termina totul.
Iar el mă privea recunoscător.
VP - 102
21.
Luni, 1 iunie 2007
Polițistul
Sparkes reanaliza situația. Trecuseră două luni de când bătuse pentru prima dată la ușa lui Glen Taylor, și ancheta nu progresa în niciun fel. Nu din cauză că
n-ar fi făcut cercetări. Colegii lui examinaseră toate detaliile vieții lui Glen – ca și ale vieții lui Mike Doonan și Lee Chambers dar nu descoperiseră prea multe.
Doonan părea a duce o existență banală, în care nici măcar cele două
divorțuri nu aduseseră o pată de culoare. Singurul lucru interesant era că
fostele lui neveste deveniseră prietene foarte bune și se completau una pe cealaltă când vorbeau despre defectele lui Mike.
— Cred că e un pic egoist, spunea Marie Doonan.
— Da, egoist, confirma Sarah Doonan. Ne e mai bine fără el.
