Avocatul apărării, Charles Sanderson, stătea cu o mână în buzunar, iar cu cealaltă își ținea carnetul de notițe. Radia încredere în sine și se strădui de la bun început să submineze o parte dintre dovezi și să inducă în conștiința colectivă a completului de judecată o stare de îndoială.

— Care este momentul precis în care martorul, domnul Spencer, a observat duba albastră? Înainte să-l inventeze pe bărbatul cu părul lung?

— Domnul Spencer s-a înșelat în privința bărbatului cu părul lung. A recunoscut deja acest lucru, spuse Sparkes cu voce egală.

— Am înțeles.

— Dovada sa sunt notițele în care menționa că văzuse, în după-amiaza zilei de 2 octombrie, ceea ce el a crezut a fi duba albastră a lui Peter Tredwell.

— Și este sigur că n-a inventat – pardon, că nu s-a înșelat – în privința dubei albastre?

— Da, e sigur. Vă va confirma el însuși atunci când va depune mărturie.

— Am înțeles.

— Cât de departe era martorul în momentul în care spune că a văzut mașina?

— Domnul Spencer poartă ochelari?

— Am înțeles.

— Și câte dube albastre circulă pe străzile Marii Britanii, domnule inspector?

— Am înțeles.

Aceste nenumărate „am înțeles” erau cele mai pernicioase, pentru că

însemnau, de fapt: „O, Doamne! încă un punct pentru noi”.

Sparkes para loviturile cu răbdare. Avusese de-a face cu mulți indivizi de genul lui Sanderson de-a lungul anilor – reprezentații date de „vulpi bătrâne” –

și știa foarte bine că acest tip de atitudine nu plăcea mereu juraților.

Ajunseră la descoperirea ambalajului de bomboane, și Sanderson adoptă

strategia previzibilă, insistând asupra șanselor de contaminare a dovezilor.

— Domnule inspector, cât timp a stat bucata de ambalaj în geaca lui Jean Taylor?

Sparkes vorbi cu glas ferm și privi drept spre jurați ca să-și sublinieze spusele.

— Credem că e vorba de șapte luni. Doamna Taylor a declarat că a găsit-o în dubă pe data de 17 decembrie. Își amintește bine, pentru că a fost singura ocazie în care l-a însoțit pe soțul dumneaei când efectua o livrare.

VP - 133

— Șapte luni? Suficient timp pentru ca de ambalaj să se lipească fire de păr și alte mizerii, nu?

— Păr de la o corcitură de rasă birmaneză precum cea a familiei Elliott, nu?

Vom aduce un expert care să demonstreze că, statistic vorbind, e foarte puțin probabil. Iar posibilitatea unei coincidențe devine și mai neverosimilă dacă ne gândim că firul de păr a fost găsit pe un pachet de Skittles. În locul din care a fost răpită Bella Elliot au existat atât o pisică birmaneză corcită, cât și o bomboană Skittles.

Sparkes observă că jurații își iau notițe, iar Sanderson trecu rapid mai departe. Inspectorul bău o gură de apă din paharul de lângă el. Știa că

adversarul lui își aduna forțele ca să încheie triumfal, aducând în discuție conversațiile cu Goldilocks.

Se pregătise pentru acest moment împreună cu avocații, ca să fie sigur că nu e prins pe picior greșit. Știa pe de rost toată legislația despre protecția persoanei, toți pașii necesari pentru obținerea autorizațiilor, tot procesul atent de pregătire a surselor umane de informații, care acționau sub acoperire, și totul despre păstrarea dovezilor obținute.

Echipa lui petrecuse mult timp învățându-l cum să sublinieze obiceiul lui Taylor de a petrece timp în camerele de chat și interesul lui față de pornografie.

— Jurații nu vor fi interesați de nu știu ce clauze legale sau de cine a autorizat procedurile și de ce. Trebuie să le vorbim despre riscul pe care îl prezintă apetitul lui Glen Taylor pentru fetițe, spusese șeful de echipă, iar Sparkes își dăduse seama că are dreptate.

Se simțea pregătit atunci când avocatul deschise subiectul dificil al dependenței de pornografie, punând la îndoială fiecare acțiune întreprinsă de polițiști. Scopul lui Sanderson era să-l forțeze să accepte că Glen Taylor ar fi putut descărca din neatenție o parte din imaginile cele mai „deocheate” găsite pe calculatorul lui.

— Imaginile cu copii abuzați sexual? întrebă Sparkes. Noi credem că le-a descărcat în mod deliberat – n-ar fi avut cum s-o facă din greșeală –, și avem experți care pot depune mărturie în acest sens.

— Și noi avem experți care vor demonstra că descărcarea a putut fi accidentală.

Sparkes știa că apărarea avea de câștigat de pe urma faptului că Glen Taylor nu arăta ca perverșii care ocupau de obicei boxa acuzaților. Echipa acuzării îi spuse că Sanderson le arătase avocaților din biroul judecătoresc o fotografie cu clientul lui, iar expresia cea mai des folosită pentru a-l descrie fusese

„respectabil”.

VP - 134

Odată problema imaginilor dată la o parte din drum, Sandersons îl provocă

pe inspector la o discuție despre dispariția Bellei Elliott.

— Domnule Sparkes, e adevărat că Bella Elliott n-a fost găsită?

— Da, e adevărat.

— Și că echipa dumneavoastră n-a izbutit să găsească niciun indiciu despre locul unde se află?

— Nu, asta nu e adevărat. Ancheta ne-a condus la acuzat.

— Cazul se bazează pe suspiciuni, presupuneri și probe incidentale, nu pe fapte, nu-i așa?

— Avem dovezi clare care îl leagă pe acuzat de dispariția Bellei Elliott.

— A, dovezile! Bănuieli ale legiștilor și martori nedemni de încredere. Nicio dovadă nu e tocmai solidă și asta, aș zice, pentru că ați urmărit de la început pe cine nu trebuia. Ați fost atât de disperați, încât l-ați împins pe clientul meu într-o relație fictivă și contrafăcută.

Jurații nu păreau la curent cu ce însemna o relație „fictivă și contrafăcută”, dar păreau interesați de spectacol. „Patru stele și «o evoluție remarcabilă» –

asta s-ar putea să scrie mâine în Telegraph”, se gândi Sparkes când coborî în cele din urmă din boxa martorilor, întorcându-se la locul său din sală.

Dar apogeul spectacolului nu fu atins decât după-amiază. Pleoștiți de prânzul luat în restaurantul tribunalului, jurații intrară în șir indian și se trântiră plictisiți pe scaunele lor învechite. Dar nu rămaseră așa mult timp.

Mama fetiței intră în boxa martorilor, îmbrăcată simplu în negru și purtând pe piept o insignă roșie cu mesajul „Găsiți-o pe Bella!”