— Un fetișist care are nevoie de un copil pentru a-și împlini fanteziile.
Sparkes încuviință din cap.
— Haideți să ne împărțim în echipe de câte doi – pardon, doi sau două – și să
luăm din nou fiecare martor și persoană potențial interesantă, ca să vedem dacă se încadrează în vreuna din aceste categorii.
Camera se umplu de murmurul conversațiilor, și Sparkes plecă și-l lăsă pe Ian Matthews să conducă discuțiile.
Se întreba cât de repede va apărea numele lui Jean Taylor și voia să aibă timp să se gândească bine el însuși la asta. Jean Taylor era o ciudată. Își aminti de prima dată când o văzuse, de șocul de pe fața ei, de interogatoriile pline de întrebări-capcană, de răspunsurile ei ferme. Sparkes era convins că Jean își acoperă soțul și pusese comportamentul ei pe seama unei loialități oarbe, dar era oare din cauză că și ea era implicată în vreun fel?
Femeile care ucid copii sunt rare și, potrivit statisticilor, își ucid de obicei propriile odrasle. Însă, uneori, răpesc copii.
Sparkes știa că infertilitatea putea fi un motiv foarte puternic. Multe femei sufereau cumplit din cauza ei, aproape înnebuneau de durere. Vecina și colegele de la salon declaraseră că Jean fusese devastată aflând că nu putea avea copii. Plângea în camera din spate când o clientă anunța că e gravidă. Dar nimeni nu o văzuse pe Jean în Southampton în ziua dispariției Bellei.
VP - 105
În timp se gândea, Sparkes mâzgălea niște păianjeni pe blocnotesul din fața lui.
Dacă iubește copiii atât de mult, de ce ar sta Jean lângă un bărbat care se uită la pornografie infantilă pe calculator? De ce i-ar fi loială unui asemenea bărbat? Era convins că, în locul ei, Eileen l-ar părăsi imediat. Și n-ar fi fost de condamnat. Așadar, cu ce își stăpânește Glen soția?
„Poate că am privit lucrurile dintr-un unghi greșit”, se gândi el în timp ce se spăla pe mâini în toaleta bărbaților. „Poate că ea îl stăpânește pe Glen. Oare ea să-l fi îndemnat la răpire?”
Într-adevăr, când se întoarse, numele lui Jean apărea pe tabla din camera de cercetări. Agenții care verificau „femeile ce nu pot avea copii” discutau cazuri mai vechi.
— Ideea e că femeile acționează de obicei singure, domnule, spuse unul dintre ei, și nu sunt interesate de copii mai mărișori. Unele se prefac în fața partenerilor sau a familiei că sunt însărcinate, poartă chestii ca să pară umflate și îmbracă haine pentru gravide și apoi răpesc bebeluși din maternități sau din cărucioare nesupravegheate din fața magazinelor, ca să justifice înșelătoria.
Răpirea unui copil de câțiva ani presupune un risc major. Poate să se zbată dacă
se sperie, iar un copil care plânge atrage atenția.
Dan Fry, unul dintre proaspeții absolvenți, ridică mâna, iar Matthews îi făcu semn că poate să intervină. Era tânăr, abia venit de pe băncile academiei, și se ridică în picioare pentru a se adresa colegilor, neștiind că obiceiul era să se stea pe scaun și să vorbească în fața ecranului de calculator.
Își drese vocea.
— Apoi e foarte dificil să ții ascuns un copil de vârstă mai mare. Și e mult mai greu să explici familiei și prietenilor apariția bruscă a unui copil de doi-trei ani.
Dacă ai răpi un asemenea copil ca să-l dai drept al tău, ar trebui să dispari și tu.
Iar soții Taylor nu s-au mutat.
— Ai dreptate… Fry, parcă așa te cheamă, nu? întrebă Sparkes, făcându-i semn să se așeze.
Celelalte echipe eliminaseră varianta răpirii pentru recompensă sau din răzbunare. Dawn Elliott nu avea bani, și polițiștii merseseră înapoi până în adolescența ei, căutând foști iubiți sau dovezi că se drogase ori se prostituase, în ideea că ar fi putut avea vreo legătură cu crima organizată. Dar nu găsiseră
nimic. Era o fată din provincie care lucrase într-un birou până când se îndrăgostise de un bărbat căsătorit cu care avusese un copil.
Încă nu-l găsiseră pe tatăl Bellei – numele pe care i-l dăduse Dawn părea fals, iar numărul de telefon mobil nu mai era valabil.
VP - 106
— Un norocos, spuse Matthews. Puțină distracție extraconjugală și apoi dispare. Viața majorității comis-voiajorilor. Câte o partidă de sex în fiecare oraș.
„Pedofili” era tot ce rămăsese pe tabla de investigații.
Sala părea să se golească de energie.
— Haideți, între timp, să ne întoarcem la Glen! spuse Sparkes.
— Și la Mike Doonan, adăugă Matthews. Ce facem cu Operațiunea Aur?
Dar Sparkes părea că nu-l aude. Era atent la propriile temeri.
Era convins că Glen Taylor se gândea deja la următoarea victimă. Și își alimenta gândurile cu pornografie online. Consultarea acestor imagini devenise o dependență – la fel de greu de combătut ca dependența de droguri, potrivit psihologilor.
Lui Sparkes îi fuseseră explicate motivele pentru care bărbații devin dependenți de pornografia online – depresie, anxietate, probleme cu banii, probleme la serviciu – și o serie de teorii despre „recompensa chimică” –
excitația produsă de adrenalină, dopamină și serotonină. Într-unul din studiile pe care le citise era evidențiată asemănarea pornografiei cu „adrenalina primei experiențe sexuale” și se explica faptul că nevoia de pornografie este strâns legată de nevoia de a „repeta” acea primă experiență folosind imagini extreme.
Studiul preciza și faptul că dependența de pornografie se instalează cam la fel ca dependența de heroină. Navigarea pe internet era o fantezie sigură ce producea plăcere, o manieră de a crea un spațiu privat fără a deranja pe nimeni.
— E interesant, îi spuse Sparkes lui Matthews ceva mai târziu la cantină, că
nu toți dependenții de filme porno au erecții.
Ian Matthews ridică o sprânceană și își puse sandvișul cu cârnat pe masă.
— Șefule, mănânc… Putem schimba discuția? Ce citiți acolo? Sunt numai prostii.
