Sparkes se întrebă dacă nu cumva Matthews reacționa la șmecheriile inteligente ale tânărului polițist. Nu știa răspunsul la întrebare, dar Fry îi oferi o scăpare.
— Nu avem un caz solid, din câte am văzut. Haideți să vedem cât de departe putem ajunge, mai întâi. Apoi vom rezolva și problema legalității.
Matthews nu păru prea încântat, dar Sparkes confirmă din cap că era de acord.
VP - 112
22.
Marți, 12 iunie 2007
Văduva
Ciudată chestie, zilele de naștere. Toată lumea pare să fie îndrăgostită de ele, dar eu le detest – agitația dinainte, obligația de a fi fericit, de a petrece, dezamăgirea când nu se întâmplă așa. Azi am împlinit treizeci și șapte de ani, iar Glen e jos, aranjează totul pe o tavă pentru micul dejun. E încă devreme și nu mi-e foame, așa că voi simți mâncarea ca și cum aș avea praf în gură, dar va trebui să-i spun că-mi place foarte tare. Că îl iubesc. Da, îl iubesc. El este lumea mea, dar, la fiecare aniversare, mă întreb dacă nu cumva anul acesta se va întâmpla un miracol și vom avea un copil.
Încerc să nu mă gândesc la asta, dar aniversările sunt dificile. Sunt momente în care îți dai seama că a mai trecut un an, nu-i așa? Știu că se întâmplă atâtea altele, dar nu mă pot abține.
Am putea adopta un copil din străinătate. Am citit articole despre copiii din China, dar nu-i pot spune nimic lui Glen fără să-l supăr.
Iată-l că vine. Aud ceștile și farfuriile zăngănind pe tavă. E numai un zâmbet și a pus un trandafir roșu în vaza de lângă ouăle fierte. Îmi cântă „La mulți ani!” în timp ce se apropie de pat și adoptă o voce amuzantă ca să mă facă să râd.
— La mulți ani, dragă Jeanie, la mulți ani! mormăie și mă sărută pe frunte, pe nas și pe gură.
Încep să plâng, și el îmi ia tava din poală ca să mă poată îmbrățișa.
— Iartă-mă, iubire, nu știu ce se întâmplă cu mine, îi spun, încercând să
zâmbesc.
El îmi face semn să tac și se duce să ia felicitarea și cadoul din dulap. E o cămașă de noapte. Cu broderie englezească și fundițe roz. Ca pentru fetițe.
— E foarte frumoasă, îi spun și-l sărut. Mulțumesc, iubitule.
— Pune-o pe tine! îmi spune.
— Mai târziu. Trebuie să mă duc la toaletă.
Nu vreau s-o pun pe mine. Mă duc la toaletă și iau un calmant. Urăsc aniversările.
VP - 113
Înainte de ziua de naștere a Bellei, în aprilie, prima după dispariția ei, m-am dus să-i cumpăr un cadou și o felicitare. Am petrecut ore întregi uitându-mă la fotografii și mesaje și am ales până la urmă o jucărie cu baloane de săpun și o insignă – „Am 3 anișori” –, pentru că citisem în ziare că astea îi plac cel mai mult.
N-am știut ce să scriu pe felicitare, așa că m-am dus să stau pe o bancă în parc ca să mă gândesc la ea. Nu sunt tristă, pentru că știu că este în viață. Și eu, și mama ei suntem sigure că e încă în viață. Și Glen crede asta. Suntem de părere că un cuplu căruia i-a murit copilul a furat-o și a dus-o în străinătate. Mă
întreb dacă polițiștii s-au gândit la asta. Probabil Glen le-a împărtășit teoria lui.
Așadar, scriu: „Dragă Bella. La mulți ani! Sper că te vei întoarce curând acasă.
Îți transmit sărutări”. I-o adresez ei, domnișoarei Bella Elliott. Nu știu numărul casei, dar cred că îl știe poștașul. Mama ei spune că primește zeci de scrisori zilnic. A mărturisit la televizor că unele îi sunt trimise de „nebuni” care-i spun că
merita să-și piardă copilul. Una sigur e a mea.
I-am scris la început, atunci când am fost foarte supărată că o lăsase pe Bella singură, când eu nici măcar nu pot avea copii. Am vrut să știe cât de mult greșise. N-am semnat-o nici pe aceea.
Am pus un timbru pe felicitare și am luat-o spre casă pe strada unde e cutia poștală.
În ziua aceea, pe 28 aprilie, Dawn lua micul dejun la televizor, cu un tort micuț cu trei lumânări în față. Purta insigna pe care i-o trimisesem alături de insigna cu „Găsiți-o pe Bella!” A mulțumit tuturor pentru minunatele felicitări primite și pentru cadouri și a spus că nu le va deschide până ce Bella nu se va întoarce. Pe femeia care îi luă interviul a înecat-o plânsul.
Am despachetat cadoul pe care i-l cumpărasem – o păpușă cu păr blond și rochiță alb-rozalie – și l-am pus pe pat. Puteam face asta pentru că Glen nu era acasă. Plecase la o plimbare. Zăbovea mult, așa că aveam timp suficient de petrecut cu Bella.
Am fotografii cu ea culese din ziare și unele chiar colorate, decupate din reviste. Am decis să nu le pun în caietele mele pentru că ea este reală și specială
și sper s-o întâlnesc într-o zi. Când se va întoarce acasă.
Îmi fac planuri. Cum ne vom întâlni în parc, și va ști că sunt eu și va veni alergând la mine, râzând și împiedicându-se în fugă. Mânuțele ei mă vor apuca de picioare, iar eu mă voi apleca s-o ridic și s-o învârtesc în aer.
E visul meu preferat cu ochii deschiși, dar începe să-mi acapareze viața de zi cu zi. Uneori mă trezesc că stau pe scaun în bucătărie și ceasul îmi arată că a trecut o oră și mai bine, dar fără ca eu să-mi fi dat seama. Uneori mă trezesc VP - 114
plângând, dar nu știu exact de ce. Am fost la doctor să vorbesc cu el. Nu i-am pomenit despre Bella, dar cunoștea „situația” lui Glen, cum a numit-o el, și mi-a dat o nouă rețetă.
— Aveți nevoie de puțină liniște sufletească, doamnă Taylor, mi-a spus, rupând foaia din agendă. V-ați gândit să luați o pauză?
Era bine intenționat, dar nu pot să iau nicio pauză. Nu-mi pot opri gândurile dacă iau un avion și dispar. Nu le mai pot controla – și nici nimic altceva. Îmi vine să-i spun că sunt un pasager, nu șoferul. Oricum, pastilele mă ajută să fiu în continuare Jeanie atunci când e nevoie.
Mama Bellei apare tot timpul la televizor. Dă interviuri la toate talk show-urile, pronunță aceleași cuvinte deja învechite despre „îngerașul” ei și despre cum plânge noapte de noapte. Nu ratează niciun prilej. Mă întreb dacă e plătită
pentru asta.
