încet-încet că urma să fie eliberat. Mai jos, pe scaunul ei, Jean Taylor părea uluită.

— Mă întreb la ce se gândește, îi șopti Sparkes lui Matthews. Trebuie să se întoarcă acasă cu un dependent de filme porno care face sex virtual cu străini îmbrăcați în copii. Și care e și un ucigaș de copii.

Brusc, totul se termină. Judecătoarea ceru juraților să formuleze verdictul oficial de „nevinovat”, iar Taylor fu condus spre celulă ca să fie pregătit în VP - 139

vederea eliberării. În sala de tribunal ziariștii porniră o harababură generală, vânând-o în primul rând pe Jean Taylor.

Ea se ridică pe jumătate, înconjurată de reporteri, mută și albă la față, în timp ce Tom Payne se străduia s-o strecoare afară de pe rând în intervalul dintre scaune. Până la urmă, jurnaliștii se dădură la o parte, iar ea se chinui să

iasă, înaintând pieziș, ca un crab în retragere, lovind cu picioarele scaunele din față și agățându-și geanta în colțurile spătarelor.

VP - 140

27.

Luni, 11 februarie 2008

Văduva

Depune mărturie, bineînțeles. Cele cinci minute de glorie în lumina reflectoarelor. Poartă o rochie neagră și o insignă cu inscripția „Găsiți-o pe Bella! „Încerc să-i evit privirea, dar e hotărâtă, și până la urmă privirile ni se întâlnesc. Mi-e cald și mă înroșesc la față, așa că încerc să mă uit în altă parte. A doua oară nu se mai întâmplă. Ea continuă să se holbeze la Glen, dar el nu-i face jocul și privește drept înainte.

Îmi pierd concentrarea când începe să spună povestea pe care am citit-o și auzit-o de zeci de ori de când și-a pierdut copilul – somnul de prânz, joaca în curte în timp ce ea pregătește ceaiul, Bella care râde și aleargă prin curte după

pisica Timmy. Apoi cum își dă seama că n-o mai aude. Tăcerea.

Tăcere și în sală. Auzim cu toții tăcerea. Momentul dispariției Bellei.

Apoi o bufnește plânsul și se așază să bea un pahar cu apă. Impresionant.

Jurații par îngrijorați, iar vreo două femei mai în vârstă din complet par gata să

lăcrimeze și ele. E complet aiurea. Toată lumea ar trebui să-și dea seama că e vina ei. Și eu, și Glen credem asta. Și-a lăsat fetița singură. Nu i-a păsat îndeajuns de ea.

Glen stă tăcut și lasă totul să treacă pe deasupra lui, ca și cum i s-ar întâmpla altcuiva. Când mama își revine, juriul o lasă să rămână așezată ca să-și termine de prezentat dovezile, iar Glen își înalță capul și o ascultă cum a dat fuga la vecini, cum a sunat poliția și cum a așteptat vești cât timp au durat căutările.

Procurora îi vorbește pe un ton aparte, de parcă ar fi făcută din sticlă.

— Vă mulțumesc, doamnă Elliot. Ați fost foarte curajoasă.

Mie îmi vine să urlu: „Ai fost o mamă foarte rea!” Dar știu că nu pot, nu aici.

Avocatul nostru, un bătrân cam sinistru care mi-a strâns mâna la fiecare întâlnire, dar altfel n-a dat niciun semn că ar ști cine sunt, ia în sfârșit cuvântul.

Mama începe să plângă când întrebările devin dificile, dar avocatul nostru nu adoptă un ton înțelegător al vocii.

Dawn Elliott o ține langa că și-a scăpat fetița din ochi doar câteva minute.

Dar știm cu toții că nu-i așa.

VP - 141

Jurații încep s-o privească puțin mai dur. Era și cazul.

— Credeți că Bella este încă în viață, nu? întreabă avocatul.

Se aud foșnete în sală, și mama începe să suspine din nou. Avocatul scoate în evidență faptul că ea a făcut bani dând interviuri presei, iar ea pare foarte nervoasă și spune că banii sunt pentru fondul Bellei.

Unul dintre reporteri se ridică și iese repede, strângând la piept carnetul cu notițe.

— Sigur o să includă discuția asta în următoarea știre, îmi șoptește Tom și-mi face cu ochiul.

Vrea să spună că e un punct în plus pentru noi.

•

Când totul se sfârșește, iar poliția e mustrată că i-a înscenat lui Glen discuția virtuală și el e eliberat, mă simt complet amorțită. E rândul meu să simt că totul i se întâmplă altcuiva.

Tom Payne îmi dă în sfârșit drumul la mână când intrăm într-una din sălile de așteptare, și stăm să ne tragem sufletul. O clipă, niciunul din noi nu scoate un cuvânt.

— Poate să vină acasă? întreb eu, și vocea mea sună bizară și plată după tot vuietul din sala de tribunal.

Tom încuviințează din cap și-și face de lucru cu servieta lui. Apoi mă duce jos, la celulă, să-l văd pe Glen. Pe Glen al meu.

— Întotdeauna am spus că adevărul va ieși la iveală! îmi spune el triumfător de cum mă vede. Am reușit, Jeanie! La naiba, chiar am reușit!

Îl îmbrățișez. A trecut ceva vreme de când l-am strâns în brațe ultima oară, și nu spun nimic pentru că nu știu ce să spun. E atât de fericit – pare un băiețel. E

rumen în obraji și râde. Și-a pierdut puțin controlul. Nu mă gândesc decât la faptul că trebuie să merg acasă cu el. Să fiu singură cu el. Cum va fi după ce vom închide ușa? Știu prea multe despre acest alt bărbat cu care sunt căsătorită ca să mai poată fi ceva ca înainte.

El încearcă să mă ridice și să mă învârtă ca atunci când eram mai tineri, dar sunt prea mulți oameni în jurul nostru: avocați, gardieni. Sunt toți în jurul meu și simt că nu pot respira. Tom observă și mă conduce pe un hol răcoros, apoi îmi spune să mă așez și îmi aduce un pahar cu apă.

— S-au întâmplat multe, Jean, îmi spune el cu delicatețe. Puțin prea brusc, dar e ceea ce speram cu toții, nu? Ai așteptat de multă vreme acest moment.

Ridic capul spre el, dar el nu mă privește în ochi. Nu ne mai vorbim.

Mă tot gândesc la tânărul polițist și la cum a trebuit să se dea drept femeie pentru a obține adevărul. Când Tom ne-a povestit cum stătea treaba cu VP - 142

dovezile, mi-am spus că se comportase ca o prostituată, dar, după ce l-am văzut în boxa martorilor, cum toată lumea râdea de el, mi s-a făcut milă. Ar fi făcut orice ca s-o găsească pe Bella.

La ieșire, Tom îi strânge mâna lui Glen. Pe trotuar, Dawn Elliott bocește în fața camerelor.

— Trebuie să aibă grijă ce zice, îmi spune Tom în timp ce așteptăm la ieșirea din spatele mulțimii.

Toate camerele sunt îndreptate spre Dawn, și reporterii se împiedică de cabluri încercând să ajungă mai aproape de ea. Spune că nu va renunța niciodată să-și caute fetița, că e convinsă că se află undeva și că va afla adevărul despre ce s-a întâmplat cu ea. La final, prietenii o conduc spre o mașină care o așteaptă, și ea pleacă.

Apoi vine rândul nostru. Glen a decis să-l lase pe Tom să citească declarația de presă. De fapt, așa l-a sfătuit Tom. El a scris-o. Intrăm în lumina reflectoarelor, iar eu aud un vacarm care mă zguduie până în adâncul sufletului.

Vacarmul făcut de o sută de voci care pun întrebări deodată, fără să aștepte răspunsuri, care cer atenție.