Într-o seară pun întrebarea asta la radio. Chris din Catford intră pe fir să mă
susțină.
— Ce fel de mamă este?
Mă bucur că sunt și alți oameni care îi văd adevărata față.
De când m-am „pensionat”, cum zice Glen, îmi petrec zilele uitându-mă la televizor și rezolvând rebusuri sau participând la emisiuni radio. E ciudat, obișnuiam să-mi spun că radioul e pentru oameni inteligenți – toată vorbăria de acolo. Dar am început să ascult postul local ca să-mi țină companie și ușor, ușor m-am obișnuit. Există o serie de oameni care telefonează constant – aceleași voci, săptămână de săptămână. Bătrânul care vrea ca toți imigranții să fie expulzați, femeia care nu poate pronunța sunetul „r” și care crede că toți politicienii „al tlebui băgați la închisoale” sau tânărul care consideră că femeile sunt vinovate de creșterea numărului de abuzuri sexuale. Încep apelul nervoși, și vocile lor devin ce în ce mai agresive pe măsură ce se ambalează. Nu contează
subiectul, sunt tot timpul revoltați, iar eu am devenit dependentă de intervențiile lor.
Până la urmă am pus și eu mâna pe telefon, în ziua în care se discuta dacă
pedofilii se pot vindeca sau nu. Am pretins că mă cheamă Joy și i-am spus prezentatorului că eu cred că pedofilii ar trebui spânzurați. Discuția a decurs foarte bine, mai ales că mulți dintre cei care sunau erau de acord cu mine. Și asta a fost tot. Devenisem și eu de-a lor. Îmi schimbam numele săptămânal.
Ann, Kerry, Sue, Joy, Jenny, Liz. Era minunat să fiu altcineva, chiar și pentru două minute, să fiu altcineva și să fiu ascultată fără să se știe cine sunt, cu cine sunt căsătorită, și fără să fiu judecată.
VP - 115
Am descoperit că am o mulțime de idei și puncte de vedere. Aș putea fi
„Doamna furioasă” sau „o inimă liberală îndurerată”, așa cum îmi spune Glen.
Aș putea fi oricine aș vrea.
Iar intervențiile la radio m-au ajutat să nu mai fiu singură. Desigur, Lisa a dispărut odată cu întreaga mea viață anterioară. La început, m-a tot sunat, invitându-mă la ea. Voia să știe totul despre ce se întâmpla și era foarte drăguță. Mi-a spus că nu crede nimic din ce se spune, dar nu-și mai lăsa copiii să
vină la mine. Găsea tot timpul câte o scuză: ba Kane era răcit, ba Daisy repeta pentru examenul de balet, ba sora ei venea în vizită. Apoi a înțepenit cu un cui poarta dintre casele noastre. A bătut un singur cui, sus.
— Mă tem de hoți, mi-a spus. Mă înțelegi, Jeanie, nu?
Am încercat s-o înțeleg.
VP - 116
23.
Luni, 18 iunie 2007
Polițistul
Până luni, Dan Fry și Fleur aleseseră numele Jodie Smith. Jodie pentru că li se părea că te duce cu gândul la o fetiță și Smith pentru caracterul anonim. Jodie era o femeie din Manchester în vârstă de 27 de ani, secretară într-un birou al Consiliului Local și care fusese abuzată în copilărie de către tatăl ei, motiv pentru care o excita să se îmbrace în haine ca de copii.
— Nu e prea subtil, spusese Sparkes când i se prezentase prima versiune a acestui scenariu sordid. Taylor se va prinde imediat. Nu putem să facem lucrurile puțin mai normale? La urma urmei, de ce și-ar dori o femeie adultă să
retrăiască experiența traumatizantă din copilărie?
Fry oftă. Era nerăbdător să înceapă cu adevărat munca de polițist în loc să
facă pe băiatul de mingi în camera de cercetări, dar simți că atmosfera se schimba; Sparkes bătea în retragere.
— O întrebare pertinentă, domnule, răspunse el, folosindu-și tehnica preferată de gâdilare a orgoliului.
Sparkes îl considera un mucos arogant, dar decise să-l asculte.
Tânărul polițist insistă asupra faptului că Jodie Smith era inspirată dintr-un caz real și îi înșiră o analiză psihologică detaliată despre motivații, stres post-traumatic, dramatizare și latura întunecată a sexualității umane. Sparkes păru impresionat și interesat, iar scrupulele i se domoliră momentan.
— Ce are de spus doamna Jones? E de acord? întrebă Sparkes.
— Da, aproape, răspunse Fry. I-am citit raportul final azi-dimineață, la telefon, și a părut mulțumită. I-l trimit imediat pe e-mail pentru comentarii.
— În regulă. După ce avem aprobarea ei, îi putem prezenta strategia inspectorului principal.
•
Inspectorul principal Brakespeare adora ideile noi. „Inovație” era cuvântul lui cheie, pe lângă o serie de alte clișee de management – și, fapt esențial, era la fel de hotărât ca Sparkes să pună mâna pe Taylor.
VP - 117
— Ne-am putea scoate cu asta, zise el, frecându-și mâinile în timp ce-i asculta. Hai să i-o înfățișăm chestorului-șef!
Deciseră să aducă întreaga echipă înaintea comisarului-șef Parker. Întâlnirea fu de mare anvergură. Doamna profesor Jones veni îmbrăcată în ceva ce semăna cu o pijama, cu un pierce cu diamant într-o nară, în timp ce Parker stătea la biroul lui de Stăpân al Universului în uniformă de gală și cu părul dat cu gel.
Îl ascultă în tăcere pe Brakespeare prezentându-i planul și riscurile lui și citând legislația privitoare la munca sub acoperire, apoi își suflă nasul și spuse:
— Avem vreo dovadă că va funcționa? A mai încercat cineva? Mie îmi sună a înscenare.
Brakespeare, Sparkes și Fry răspunseră pe rând, iar Fleur Jones interveni cu detalii științifice și etalându-și farmecele. Până la urmă, Parker pronunță
