— Aici, Jean! aud o voce care mă strigă.

Mă întorc să văd cine e, și blițul camerei de fotografiat mă orbește.

— Îmbrățișează-l! îmi spune altcineva.

Pe unii îi recunosc, sunt dintre cei care stăteau pe trotuarul din fața casei mele. Le zâmbesc, dar apoi îmi dau seama că nu-mi sunt prieteni. Sunt altceva.

Sunt ziariști.

Tom e foarte serios și reușește să facă liniște.

— Vă voi citi declarația domnului Taylor. Nu va răspunde la nicio întrebare.

O sumedenie de reportofoane apar în aer.

— Sunt un bărbat nevinovat care a fost vânat de poliție și închis pentru o crimă pe care n-a comis-o. Mulțumesc tribunalului pentru verdictul pronunțat.

Dar astăzi nu-mi sărbătoresc achitarea. Bella Elliott e încă dată dispărută, iar persoana care a răpit-o trăiește în continuare printre noi. Sper că poliția se va concentra asupra găsirii vinovatului. Aș vrea să mulțumesc familiei pentru că mi-a fost alături și îi sunt profund recunoscător minunatei mele soții, Jeanie. Vă

mulțumesc pentru atenție. Vă cer să ne respectați intimitatea, acum, când vom începe să ne reconstruim viețile.

Mă uit în tot timpul acesta în pământ și încerc să umplu golurile din capul meu. „Minunata soție”. Noul meu rol. Minunata soție care i-a fost alături soțului.

După un scurt moment de liniște, zgomotul mă asurzește din nou.

VP - 143

— Cine credeți că a răpit-o pe Bella?

— Ce părere aveți despre strategiile poliției, domnule Taylor?

Apoi un trecător strigă:

— Bine lucrat, amice! iar Glen îi zâmbește cu gura până la urechi.

Este imaginea pe care toată lumea o folosește a doua zi.

O mână își face loc printre cameramani și îmi oferă o carte de vizită. Scrie

„Felicitări!” pe ea și are poza unei sticle de șampanie cu un dop care sare. Încerc să-mi dau seama a cui e mâna, dar degeaba, dispare în mulțime, așa că bag cartea de vizită în buzunar și sunt condusă înainte, împreună cu Glen, Tom și câțiva bodyguarzi. Jurnaliștii vin după noi. Ca un roi de albine din desenele animate.

Drumul spre casă ne oferă o imagine a ceea ce va urma. Reporterii și fotografii au blocat trecerea spre taxiul comandat de Tom, și nu mai putem merge. Oamenii se împing, ne împing și pe noi, ne strigă întrebările lor cretine în obraz și-și îndeasă peste tot aparatele de fotografiat. Glen mă ține de mână și, la un moment dat, o ia la fugă, trăgându-mă după el. Tom deschide ușa taxiului, și ne aruncăm cu toții pe bancheta din spate.

Aparatele foto se lipesc de geamurile taxiului și aud zgomotul metalului ciocnit. Stăm pur și simplu în taxi, ca peștii în acvariu. Șoferul transpiră, dar se vede de la o poștă că îi convine situația.

— La naiba! zice el. Ce circ!

Jurnaliștii încă strigă:

— Cum vă simțiți acum că sunteți liber, domnule Taylor?

— Aveți ceva să-i transmiteți lui Dawn Elliott?

— Considerați că poliția e de vină?

Bineînțeles că așa consideră. Îi urăște, pentru că a fost umilit și pentru pijamaua de păpușică. E ciudat că se gândește la asta când a fost acuzat că a omorât o fetiță, dar a-i face pe polițiști să plătească devine noua lui dependență.

VP - 144

28.

Miercuri, 2 aprilie 2008

Văduva

Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi să mărturisesc secretul. Uneori visez la asta și mă aud spunând: „Soțul meu a văzut-o pe Bella în ziua răpirii”. Și simt ușurarea din corp ca pe un flux de sânge în creier.

Dar nu pot mărturisi, nu-i așa? Sunt la fel de vinovată ca și el. E un sentiment ciudat să ții un secret. E ca o piatră în stomac care îmi zdrobește măruntaiele și îmi provoacă o stare de greață de fiecare dată când mă gândesc la el. Prietena mea, Lisa, obișnuia să-mi spună că așa se simțea când era gravidă – ca și cum bebelușul ar fi împins totul din calea lui, i-ar fi copleșit corpul. Secretul meu are același efect. Când devine o povară prea mare, redevin Jeanie pentru un timp și mă prefac că aparține altcuiva.

Dar asta nu m-a ajutat în timpul anchetei, când m-a interogat Bob Sparkes.

Simțeam cum fierbințeala mi se ridică în corp, cum fața mi se înroșește, iar pielea capului îmi transpiră.

Inspectorul a intrat cu forța pe teritoriul minciunilor mele. Prima dată atunci când m-a întrebat:

— Ce spuneați că ați făcut în ziua în care a dispărut Bella?

Mi-am pierdut suflul, deși am încercat să mă controlez. Dar vocea m-a trădat.

A devenit un șuierat lipsit de aer, ca un fel de înghițitură în sec. Mințeam, iar corpul meu trădător transmitea asta.

— A, dimineața am fost la lucru. Am vopsit vreo două cliente în șuvițe, am spus eu, sperând că adevărurile strecurate în minciuni aveau să-l convingă.

Fusesem la serviciu, la urma urmelor. Justifică-te, justifică-te și neagă, neagă!

Am crezut că va deveni mai ușor, dar n-a fost așa. Fiecare minciună părea mai acră, mai astringentă, ca un măr necopt. Neînduplecată, strepezindu-mi dinții.

Amuzant e faptul că minciunile simple sunt cele mai grele. Cele mari pur și simplu îți ies pe gură:

— Glen? A, Glen și-a dat demisia de la bancă pentru că avea alte ambiții.

Vrea să-și deschidă propria companie de transporturi. Să fie propriul lui șef.

E ușor.

VP - 145

Dar minciunile mici…