— Nu pot să ies la o cafea pentru că trebuie să merg la mama…

Minciunile mici mă fac să mă bâlbâi, să mă împiedic, să transpir. La început, Lisa n-a părut să-și dea seama, iar dacă și-a dat, a știut să se ascundă. Trăiam acum cu toții în minciuna mea.

În copilărie n-am mințit niciodată. Mama și tata s-ar fi prins imediat, și nu aveam un frate sau o soră cărora să le împărtășesc un secret. Cu Glen s-a dovedit ușor. Suntem o echipă, mi-a spus după ce a venit prima oară poliția.

E curios. Nu mă mai gândisem de multă vreme la noi ca la o echipă înainte de asta. Dar dispariției Bellei ne-a adus împreună. Ne-a transformat într-un cuplu adevărat. Întotdeauna am spus că avem nevoie de un copil.

Culmea ironiei. Pentru că, vedeți, aveam de gând să-l părăsesc pe Glen. După

eliberarea din închisoare. După ce am aflat de toate mizeriile lui online. De

„sexcursiile” lui din camerele de chat. Lucrurile pe care el avea de gând să le lase în urmă.

Lui Glen îi place să lase lucrurile în urmă. Când spune asta, înseamnă că nu trebuie să mai vorbim niciodată despre ele. El e în stare de așa ceva, să taie pur și simplu o parte din existența lui și s-o lase să se piardă în neant.

— Jeanie, trebuie să ne gândim la viitor, nu la trecut, îmi explica el răbdător, strângându-mă în brațe și sărutându-mă pe frunte.

Părea logic când o spunea așa, și cu timpul am învățat și eu să nu mă mai întorc la lucrurile din trecut. Nu însemna că nu mă mai gândeam la ele, dar era cumva de la sine înțeles că nu le mai pomeneam.

Neputința de a avea un copil era unul din ele. Și faptul că Glen își pierduse slujba. La fel camerele de chat și toate problemele oribile pe care le avusese cu poliția.

— Hai să le lăsăm în urmă, draga mea! mi-a spus în ziua în care s-a terminat procesul.

Stăteam întinși pe pat; era atât de devreme, încât luminile de pe stradă erau încă aprinse, străluceau printr-o deschizătură a perdelelor. Niciunul din noi nu dormise prea mult.

— Prea multe emoții, spusese Glen.

Mi-a zis că-și făcuse niște planuri. Decisese să revină la o viață normală – la viața noastră – cât mai repede cu putință, pentru ca lucrurile să fie iar ca înainte.

A părut atât de simplu când a spus-o el, și eu am încercat să-mi șterg toate problemele din minte, dar ele nu voiau să dispară. Se ascundeau prin cotloane și rânjeau la mine. Am stat așa vreo câteva săptămâni înainte de a lua o decizie.

VP - 146

Până la urmă, fotografiile cu copii au fost cele care m-au convins să-mi fac bagajele.

Stătusem alături de el încă din ziua în care fusese acuzat de uciderea Bellei deoarece crezusem în el. Știam că Glen al meu n-ar face așa ceva. Dar acum totul se terminase, slavă Domnului! Fusese găsit nevinovat.

Acum trebuia să iau în calcul celelalte lucruri pe care le făcuse.

Când i-am spus că nu pot trăi cu un bărbat care se uită la asemenea poze, a negat totul.

— Nu sunt reale, Jeanie. Experții au spus la proces că nu sunt copii reali în acele poze. Sunt femei care par foarte tinere și se îmbracă în haine de copii ca să facă bani. Unele au aproape treizeci de ani.

— Dar arată ca niște copii! am strigat eu. O fac pentru oameni care vor să

vadă copii și pentru bărbați care fac toate chestiile alea.

A început să plângă.

— Jeanie, nu mă poți părăsi! Am nevoie de tine.

Am dat din cap și m-am dus să-mi fac bagajele. Tremuram, pentru că nu-l văzusem niciodată pe Glen în halul ăsta. El fusese întotdeauna cel care deținea controlul. Cel puternic.

Iar când am coborât scările, mă aștepta ca să mă prindă în capcană cu o mărturisire.

Mi-a spus că făcuse ceva pentru mine. Că mă iubea. Știa cât de mult îmi doresc un copil și cât mă chinuie asta, și asta îl chinuia pe el. Și că, atunci când o văzuse, știuse că m-ar putea face fericită. O făcuse pentru mine.

Mi-a spus că fusese ca un vis. Se oprise să mănânce prânzul și să citească

ziarul și o văzuse cum îl privea de dincolo de gard. Era singură. Nu se putuse abține. Când mi-a mărturisit, m-a strâns în brațe, iar eu nu m-am putut mișca.

— Am vrut s-o aduc acasă pentru tine. Stătea acolo, și eu i-am zâmbit, și ea a întins mâinile spre mine. Voia s-o iau în brațe. M-am dat jos din mașină, dar nu-mi amintesc nimic altceva. Tot ce-mi mai amintesc e că eram în mașină și conduceam spre casă. Să știi că n-am rănit-o. A fost ca un vis. Jeanie, crezi că a fost un vis?

Sunt atât de șocată, încât simt că mă sufoc.

Suntem în holul casei, și văd imaginea noastră în oglindă. E ca și cum m-aș

uita la un film. Glen se apleacă spre mine, și capetele ni se ating, îmi plânge pe umăr, iar eu sunt palidă, îi mângâi părul și încerc să-l liniștesc. Dar nu vreau să

se oprească din plâns. Mi-e frică de liniștea care urmează. Sunt atât de multe întrebări pe care aș vrea să i le pun, dar sunt tot atât de multe lucruri pe care nu vreau să le știu.

VP - 147

Glen se oprește după un timp, și ne așezăm amândoi pe canapea.

— N-ar trebui să spunem la poliție? Să le spunem că ai văzut-o în ziua aia? îl întreb.

Trebuie s-o spun cu voce tare, altfel simt că-mi explodează capul. Glen se încordează în spatele meu:

— Vor spune că am răpit-o și că am ucis-o, Jeanie. Și știi că nu-i așa. Numai faptul că am văzut-o o să mă incrimineze, o să justifice faptul că m-au aruncat în închisoare. Nu putem spune nimic. Nimănui.

Stau acolo și nu pot să vorbesc. Dar Glen are dreptate. Faptul că a văzut-o pe Bella ar fi, pentru Bob Sparkes, totuna cu răpirea.

Îmi tot spun că nu se poate ca Glen s-o fi răpit pe Bella.

A văzut-o doar, atât. N-a făcut altceva decât s-o vadă. N-a făcut nimic rău.

El încă înghite în sec, suspinând, iar fața îi e roșie și umedă.

— Mă tot gândesc că poate am visat. Totul mi se pare ireal, și tu știi că n-aș

putea răni un copil, îmi spune el, iar eu încuviințez din cap.

Cred că știu, dar sincer nu mai știu nimic despre bărbatul cu care am trăit atâția ani. E un străin, deși suntem mai legați ca niciodată. Mă cunoaște. Îmi cunoaște slăbiciunile.

Știe că aș fi vrut s-o ia și să mi-o aducă acasă.

Știu că eu sunt de vină pentru toate, din cauza obsesiei mele.