— Ah, Bob, gata, s-a terminat! spuse ea. Slavă Cerului că le-a venit mintea la cap!

A doua zi Sparkes se întoarse la lucru și primi noi misiuni.

•

— Un nou început pentru noi toți, îi spuse Chloe Wellington, noul inspector principal care îl înlocuise pe Brakespeare, la un soi de întâlnire de re-educare.

Știu că tentația e mare, dar trebuie să-l lași pe Glen Taylor în seama altcuiva. Nu poți reveni asupra acestui caz, nu după atâta publicitate. Ar părea că te victimizezi, și ziarele ar scrie numai despre asta.

Sparkes încuviință din cap și vorbi cu convingere despre noile cazuri care îi fuseseră atribuite, despre bugete, ordine de serviciu și bârfe de serviciu. Dar, îndată ce intră în biroul său, îl trecu pe Glen Taylor pe primul loc în lista priorităților; de fapt, era singurul nume pe listă.

Matthews îl așteptă, și închiseră ușa ca să discute strategiile.

— Vor fi cu ochii pe noi ca să fie siguri că nu ne apropiem de Taylor. Au adus un ofițer cu experiență din Basingstoke care să revadă cazul și să traseze pașii de urmat – e femeie, dar e o tipă pe cinste. Jude Downing. O cunoașteți?

întrebă Matthews.

Jude Downing bătu la ușa lui în aceeași după-amiază și îl invită la o cafea.

Slabă și roșcată, se așeză în fața lui în cafeneaua de pe stradă.

— La cantină e ca și cum am fi în gura lupului, spuse ea. Hai să comandăm un latté!

Stătură amândoi fără să spună nimic. Jude aștepta.

— E încă liber, Jude, spuse Sparkes.

— Și Bella?

— Nu știu. Mă bântuie.

VP - 154

— Asta înseamnă că e moartă? întrebă Jude, iar Sparkes nu știu ce să-i răspundă.

Dacă gândea ca un polițist, știa că e moartă. Dar nu putea să accepte așa ceva.

Lui Dawn încă i se luau interviuri, iar chipul ei de copil privea acuzator din ziare. Sparkes continuase s-o sune săptămânal.

— N-am noutăți, Dawn. Voiam doar să văd ce mai faci. Cum te mai simți?

Iar ea îi spunea. Întâlnise un bărbat care-i plăcea în timpul campaniei „Găsiți-o pe Bella!” și reușea să meargă înainte.

— Suntem trei în această căsnicie, îi spuse la un moment dat Eileen lui Bob și începu să râdă, dar cu râsul fals și uscat cu care îl pedepsea de obicei.

Bob n-avu nicio reacție, dar încetă s-o mai menționeze pe Bella acasă și promise că va termina de zugrăvit dormitorul.

Jude Downing îi spuse că analiza fiecare probă ca să vadă dacă nu cumva omiseseră ceva.

— Toți am trecut prin asta, Bob. Un caz ca ăsta îți intră în suflet, încât nu mai vezi clar. Nu te critic, pur și simplu așa stau lucrurile.

Sparkes se uită la spuma din latté. Barmanița desenase în ea o inimioară de ciocolată.

— Ai dreptate, Jude. E nevoie de o abordare nouă, dar te pot ajuta.

— E mai bine dacă stai deoparte, Bob, deocamdată. Nu te supăra, dar trebuie s-o luăm de la capăt și să ne urmărim propriile piste.

— În regulă, mulțumesc pentru cafea. Cred că e timpul să ne întoarcem.

Mai târziu în seara aceea, Eileen îl ascultă răbdătoare în timp ce-i turna o bere. Sparkes era furios.

— Dragul meu, lasă-i să se descurce singuri! Ai să te trezești cu un ulcer. Fă

exercițiile de respirație pe care ți le-a recomandat doctorul!

Sparkes își sorbi berea și încercă să nu se mai gândească, dar se simțea ca și cum lăsa lucrurile să-i scape printre degete.

Se strădui să se implice în noile cazuri, dar era doar o preocupare superficială. O lună mai târziu, Ian Matthews își anunță transferul din poliție.

— Am nevoie de o schimbare, Bob. Toți avem.

Petrecerea lui de rămas-bun fu în stil tradițional. Discursuri din partea colegilor, apoi o orgie de alcool și vorbărie fără sfârșit, plus amintiri siropoase din cazuri mai vechi.

— S-a sfârșit o epocă, Ian, îi zise Sparkes după ce îi dădu o îmbrățișare. Ai fost minunat.

Se gândi că, în afară de Glen Taylor, doar el rămăsese din vechea gardă.

VP - 155

Sosi apoi noul lui subordonat, o fată periculos de isteață, la vreo treizeci și cinci de ani.

— O femeie, Bob, nu o fată, îl corectă Eileen. Fetele își prind părul în codițe.

Noul subinspector n-avea codițe. Își ținea părul șaten strălucitor prins într-un coc foarte strâns, încât pielea de sub zulufii de la tâmple i se încrețea. Era o femeie robustă, cu studii superioare și cu o carieră probabil înscrisă în codul ei genetic.

Subinspectorul Zara Salmond – „Probabil că maică-sa avea o pasiune pentru monarhie”, se gândi Sparkes – fusese transferată de la departamentul antidroguri și mărturisi că se afla acolo ca să-i ușureze viața lui Bob.

Cazurile intrau și ieșeau pe ușa lui – un tânăr mort în urma unei supradoze, jafuri cu fugă de la fața locului, o înjunghiere într-un club de noapte –, Sparkes trecea prin ele, dar niciunul nu-i distrăgea atenția de la bărbatul care împărțea biroul cu el.

Imaginea lui Glen Taylor rânjind ca o maimuță pe treptele din fața tribunalului se insinua în gândurile lui la sfârșitul fiecărei zile.

„Trebuie să fie pe aici pe undeva” deveni motto-ul lui Sparkes, care verifica din nou fiecare raport al poliției din ziua în care Bella dispăruse, ștergând treptat literele de pe tastatura calculatorului.

Auzi la cantină că Lee Chambers fusese chemat iar la poliție pentru a fi interogat. Își executase cele trei luni de închisoare pentru expunere indecentă, își pierduse slujba și trebuise să se mute, dar, aparent, nu-și abandonase și îndeletnicirile.

Se pare că Chambers protestase și insistase asupra nevinovăției sale, dar dăduse noi detalii despre negoțul cu pornografie în schimbul promisiunii că

avea să fie lăsat în pace pe viitor în cadrul anchetei.