femeia care a adăpostit o sută de copii, femeia care a refuzat tratamentul pentru cancer ca să-și salveze copilul, femeia care a purtat în pântece copilul surorii ei. Ziarele au fost tot timpul mai mult domeniul lui Glen. Îi place ziarul Mail – poate rezolva rebusul de pe ultima pagină, și e genul de ziar pe care îl citea fostul lui șef de la bancă.
— În felul ăsta avem ceva în comun, mi-a spus o dată.
Dar, în momentul de față, toate ziarele și canalele TV – chiar și posturile de radio – vorbesc despre noi. Glen e subiect la modă, iar reporterii au început iar să bată la ușă. Am aflat că unii dintre ei chiar dorm în mașină în fața casei în speranța că ar putea obține vreo declarație de la mine.
Stau în dormitorul de sus și mă uit pe după perdea la ei. Toți fac același lucru.
E chiar amuzant. Mai întâi trec cu mașina prin fața casei, verifică să vadă cine e acasă și cine e deja afară. Apoi parchează și vin pe jos până la poartă, cu agenda în mână. Ceilalți sar din mașină și le taie calea înainte să poată ajunge la ușă. Ca o haită care-i miroase pe nou-veniți.
După câteva zile, se împrietenesc cu toții – îl trimit pe câte unul să aducă
sandvișuri cu șuncă și cafele de la cafeneaua de la poalele dealului.
— Zahăr? Cine vrea sos pe sandviș?
VP - 128
Cafeneaua are probabil profituri uriașe de pe urma lor. Am observat că
reporterii formează o echipă și fotografii o alta. Mă întreb de ce nu se amestecă.
Îți poți da seama care sunt unii și care sunt ceilalți, pentru că fotografii se îmbracă altfel – sunt mai în pas cu moda, au geci mai zdrențuite și șepci. Cei mai mulți dintre ei par că nu s-au mai bărbierit de zile întregi – mă refer la bărbați.
Femeile-fotograf se îmbracă la fel ca bărbații, în pantaloni și tricouri largi. Și fotografii sunt foarte gălăgioși. La început mi-a părut rău de vecinii nevoiți să le asculte râsetele și bârfele. Dar mai apoi au început să le aducă tăvi cu băutură, să stea de vorbă cu ei, și unii chiar să-i lase să folosească toaletele. Cred că e ca un mic carnaval pentru ei.
Reporterii sunt mai liniștiți. Își petrec cea mai mare parte a timpului la telefon sau ascultând știrile la radio în mașini. Mulți dintre ei sunt tinerei care îmbracă pentru prima dată un costum.
Dar, după câteva zile în care n-am scos o vorbă, ziarele și-au trimis arsenalul greu. Bărbați solizi și femei cu fețe serioase, îmbrăcați la patru ace. Au venit la ușa mea cu mașini scumpe și se poartă de parcă ar fi de la casa regală. Nici fotografii nu îndrăznesc să se pună cu ei. Un bărbat care arată ca un manechin scos din vitrina unui magazin își face loc prin mulțime și înaintează spre ușa mea. Sună la ușă și mă strigă.
— Doamnă Taylor, cum e să fiți soția unui ucigaș de copii?
Stau pe pat arzând de rușine. Mă simt de parcă toți mă văd, deși nu au cum.
Mă simt expusă.
Oricum, nu e primul care mă întreabă așa ceva. Un reporter mi-a strigat același lucru după ce Glen a fost arestat din nou, în timp ce mă duceam la magazin. Mi-a apărut pur și simplu în față, probabil mă urmărise departe de ceilalți jurnaliști. A încercat să mă enerveze, să mă facă să spun ceva, orice, pentru a obține un „interviu” cu soția acuzatului, dar nu m-am lăsat păcălită.
Glen discutase cu mine despre situații de genul ăsta.
— Jeanie, pur și simplu taci din gură! îmi spusese când mă sunase de la secția de poliție. Nu-i lăsa să-ți intre pe sub piele! Nu lăsa să se vadă nimic! Nu trebuie să vorbești cu ei. Sunt niște lichele. Nu pot să scrie despre nimic.
Dar bineînțeles că au scris. Iar ce a apărut în ziare era oribil.
Erau și alte femei care au spus că au făcut sex virtual cu el și care stăteau la coadă să-și vândă povestea. Nu puteam să cred că era ceva adevărat. Cică Glen își spunea „BigBear” sau folosea alte porecle ridicole în camerele de chat. Mă
uitam la el uneori în timpul vizitelor la închisoare și încercam să-mi imaginez cum ar fi fost să-i spun „BigBear”. Mi se făcea rău.
VP - 129
Și mai erau tot felul de informații despre „hobby-ul” lui – fotografiile cumpărate de pe internet. Din „surse bine informate”, un ziar afirma că Glen folosise un card de credit ca să le cumpere, și, când poliția a făcut o verificare extensivă printre pedofili, urmărindu-le activitatea prin intermediul cardurilor de credit, Glen se panicase. Cred că de-aia mi-a cerut să-i declar cardul pierdut –
dar de unde obțin ziarele asemenea informații? M-am gândit să pun întrebarea unuia dintre reporteri, dar n-aș putea s-o fac fără să spun mai multe decât ar trebui.
Când l-am întrebat pe Glen la următoarea vizită, a negat totul.
— Sunt doar invenții, draga mea. Ziariștii inventează. Știi foarte bine, mi-a spus el, ținându-mă de mână. Te iubesc.
Nu i-am răspuns nimic.
N-am spus nimic nici jurnaliștilor. Am început să mă duc la alte magazine ca să nu fiu găsită și am început să port pălării care-mi ascundeau fața pentru ca lumea să nu mă recunoască. La fel ca Madonna, mi-ar fi spus Lisa dacă ar fi fost încă prietena mea. Dar nu mai era. Nimeni nu mai voia să ne cunoască acum.
Voiau doar să afle cât mai multe despre noi.
VP - 130
26.
Luni, 11 februarie 2008
Polițistul
Tot ce se afla în camera de investigații fusese strâns cu patru luni înainte de proces; fotografiile și hărțile de pe pereți și avizier fuseseră dezlipite și puse în cutii, pentru procurori.
După ce fu scoasă și ultima cutie, Sparkes zăbovi o vreme, privind petele dreptunghiulare rămase ici și colo pe pereți.
— Nici n-ai zice că aici a avut loc o anchetă, spuse el.
În momentul acela, cel puțin, totul semăna mai degrabă cu tristețea postcopulatorie, îi spuse el o dată, mai târziu, lui Eileen.
