îi distrase atenția, îl făcu neglijent și neprevăzător. Descoperirea anchetei lor secrete fu probabil inevitabilă.

Se apucase să dea un telefon lăsând ușa dulapului deschisă, moment în care Jude Downing băgă capul în biroul lui fără să mai bată. Invitația la un sandviș

împreună nu se mai materializă. Jude dădu cu ochii de versiunea alternativă a VP - 158

cazului Bella Elliot lipită în dulapul lui Sparkes ca în dulapul unui criminal în serie.

— Jude, sunt rămășițe de la cazul inițial, spuse el, observând privirea devenită dintr-odată dură a colegei sale.

Era o scuză jalnică până și pentru el, și Sparkes știu că nu mai avea ce face pentru a evita dezastrul.

Reacția fu mai degrabă de compătimire decât de mânie, și asta îi făcu într-un fel mai rău.

•

— Ai nevoie de timp să-ți revii, Bob, îi spuse Parker ferm la întâlnirea oficială

de a doua zi. Și de cineva care să te ajute, îți recomand consiliere psihologică.

Avem niște specialiști excepționali.

Sparkes se abținu să nu râdă. Luă lista cu numele de psihologi și cererea de concediu aprobată pentru două săptămâni, apoi o sună pe Salmond s-o anunțe.

— Abandonează complet cazul Bellei Elliott! îi spuse el. Șefii știu că nu ești nebună și nu vor mai fi la fel de blânzi data viitoare. Trebuie să lăsăm totul în seama noii echipe.

— Am înțeles, răspunse ea scurt.

„Sigur e cu vreun superior”, își spuse Sparkes.

— Sună-mă când poți vorbi! o rugă.

VP - 159

30.

Marți, 16 septembrie 2008

Mama

Dawn se străduise. Își cumpărase un sacou scump și o pereche de pantofi cu toc, o fustă și colanți. Redactorul făcu mare tam-tam cu ocazia sosirii ei, o întâmpină la lift și o conduse prin sala de știri printre toți reporterii. Aceștia îi zâmbiră și dădură din cap din spatele monitoarelor, iar bărbatul care stătuse la tribunal zi de zi lăsă telefonul jos și veni să-i strângă mâna.

Secretara redactorului, o femeie foarte elegantă, machiată și coafată ca în reviste, îi urmă în birou și o întrebă dacă vrea ceai sau cafea.

— Ceai, vă rog. Fără zahăr.

Sosi tava, și mica discuție banală încetă. Redactorul era un om ocupat.

— Doamnă Elliott, haideți să vorbim despre campania noastră de a-l aduce pe Glen Taylor în fața justiției! Avem nevoie de un interviu major cu dumneavoastră ca s-o demarăm. Și de o nouă perspectivă asupra lucrurilor.

Dawn Elliot își dădu seama ce voia redactorul. Doi ani de expunere în mass-media o întăriseră. O nouă perspectivă asupra lucrurilor însemna mai mult spațiu pe prima pagină, articole apoi în toate ziarele, interviuri la matinalele de la televiziune, la Radio 5 Live, la emisiunile pentru femei, apariții în reviste. Era un carusel epuizant, dar trebuia să continue pentru că, în majoritatea timpului simțea, știa în adâncul ei că Bella este încă în viață. Iar în restul timpului nu înceta să spere.

Dar, așezată pe un cub din spumă albastră – tentativa designerului de a umaniza spațiul într-un birou liniștitor, cu aer condiționat, Dawn știa de asemenea că ziarul voia ca ea să admită pentru prima dată că Bella fusese ucisă.

Ar fi fost „elementul-șoc” de care redactorul avea nevoie pentru a lansa campania împotriva lui Glen Taylor.

— Mark, n-am să spun că Bella e moartă, zise Dawn. Pentru că nu este.

Mark Perry încuviință din cap, cu o falsă empatie care-i rigidiza obrazul, și continuă să insiste.

VP - 160

— Înțeleg perfect, dar, Dawn, e dificil să acuzi pe cineva de crimă dacă toată

lumea spune că victima e încă în viață. Știu cât de greu trebuie să fie pentru tine, dar și poliția crede că Bella e moartă, nu?

— Bob Sparkes nu crede.

— Ba da, Dawn. Toată lumea crede.

În tăcerea care urmă, Dawn se simți sfâșiată între cele două opțiuni: să le facă pe plac ziarelor sau să continue de una singură. Discutase ceva mai devreme cu responsabilul de PR al campaniei, care o ajuta voluntar, și acesta o avertizase că va fi nevoită să ia o decizie grea, precum „alegerea Sofiei”9:

— Îndată ce vei spune că Bella e moartă, nu mai ai cale de întoarcere, și există pericolul ca poliția să înceteze căutările.

Așa ceva nu trebuia să se întâmple.

— Cred că trebuie să lăsăm chestiunea deschisă, spuse Dawn. De ce nu rămânem la acuzația de răpire? Spun asta pentru că, atunci când o vom găsi pe Dawn, nu cred c-ai să vrei să se spună că ziarul tău a fost cel care a scris despre moartea ei, nu-i așa? Toată lumea va spune că voi sunteți de vină că i-ați convins pe oameni să n-o mai caute.

Perry se duse la biroul lui și reveni cu una dintre colile de hârtie A3 de deasupra. Puse tava cu ceai pe un alt cub și așeză coala pe masă. Era o schiță de prima pagină – una dintre cele câteva propuse pentru numărul special din Herald. Nu conținea niciun articol, doar o propoziție scrisă acuzator cu majuscule: ACESTA ESTE BĂRBATUL CARE A RĂPIT-O PE BELLA și o fotografie cu Glen Taylor.

Perry ar fi preferat titlul „IATĂ ASASINUL!”, dar acesta urma să rămână

pentru ziua în care Taylor avea să fie învinuit cu probe.

— Ce părere ai? întrebă el, și Dawn ridică foaia și o examină cu un ochi profesionist.

La început, abia dacă reușea să se uite la chipul lui Glen Taylor, care apărea alături de al fetiței ei în toate ziarele, dar își impusese s-o facă. Îl privea în ochi, căutând vina; se uita la gura lui, vrând să descopere acolo slăbiciunile și dorința.

Dar nu vedea nimic. Părea un bărbat banal, de tipul celor lângă care stai în autobuz sau la coadă la supermarket, și se întreba dacă nu cumva asta se întâmplase cândva. Oare de aceea îi răpise copilul?

Era întrebarea care o măcina în fiecare clipă. Bella era prezentă în toate visele ei: îi vedea silueta dispărând în ultima clipă; era incapabilă să se miște sau 9 Trimitere la celebrul roman cu același nume de William Styron, în care protagonista e nevoită să-și sacrifice un copil pentru a-l salva pe celălalt.

VP - 161

să apropie de copilul ei oricât ar fi alergat, iar atunci când se trezea era ca și cum și-ar fi dat seama abia atunci că dispăruse.

La început, îi fusese imposibil să ducă vreun fel de viață, atât se simțea de copleșită și de lipsită de putere. Dar, când efectul sedativelor dispăruse, mama ei o convinsese să-și ocupe ziua cu îndeletniciri practice.

— Trebuie să ieși din casă, să te îmbraci și să faci câte ceva în fiecare zi. Fie și mărunțișuri.