— Am fi putut fi noi cei care să scriem asta, spunea ea tuturor în timp ce frunzărea paginile ziarului Herald.

Terry Deacon o auzi, dar continuă să-și redacteze lista de știri. Kate nu termină micul dejun și se duse la el.

— Am fi putut fi noi, îi repetă ea.

— Bineînțeles, Kate, dar voia prea mulți bani, și deja am făcut trei interviuri mari cu ea.

Terry își dădu scaunul la o parte și păru îndurerat.

— Sincer, ce e nou în toată povestea asta? Nu ne-ar fi stricat să avem fotografiile fetiței din vecini, dar veninul de pe internet și pozele porno cu minori au fost peste tot.

— Nu e vorba despre asta, Terry. Acum Herald e în mod oficial ziarul cazului Bella Elliot. Dacă Taylor va fi declarat vinovat, vor putea să spună că ei l-au adus pe răpitorul Bellei în fața justiției. Iar noi? Noi ce-o să spunem? O să stăm pe scări să ne uităm la ei de jos în sus.

— Atunci găsește o poveste mai bună, Kate! spuse redactorul care se strecură în spatele lor. Nu-ți mai pierde timpul cu vechiturile astea! Mă duc la o întâlnire comercială, dar discutăm mai târziu.

— În regulă, Simon, spuse ea.

— La naiba, ai fost convocată la director! râse Terry îndată ce șeful lui părăsi biroul.

Kate se întoarse la locul ei și începu să caute acea nedefinită poveste mai bună.

În condiții normale, n-ar fi făcut decât să-i sune pe Dawn Elliott sau pe Bob Sparkes, dar opțiunile acestea erau pe cale de dispariție. Dawn o trădase, iar Bob dispăruse subit din peisaj – nu mai avea noutăți de la el de ceva săptămâni.

Tipul care se ocupa de criminalitate îi spusese că Bob avea ceva probleme din cauza amestecului în anchetă, iar telefonul îi era tot timpul închis.

VP - 165

Încercă încă o dată și tresări de bucurie când îl auzi că sună.

— Salut, Bob! zise ea. Ce mai faci? Te-ai întors la muncă? Bănuiesc că ai văzut ultimul număr din Herald.

— Salut, Kate, da. Destul de riscant, ținând cont de verdict. Sper că au avocați buni. Oricum, mă bucur să am vești de la tine. Sunt în regulă. Mi-am luat o mică vacanță, dar am revenit la muncă. Sunt în oraș, lucrez cu poliția metropolitană, încerc să rezolv câteva povestioare neterminate. De fapt, sunt aproape de tine.

— Ce faci la prânz, atunci?

•

Sparkes o aștepta în restaurantul franțuzesc, mic și scump, iar ea sosi îmbrăcată în costum negru și într-o dispoziție sumbră cât se poate de vizibilă pe fundalul fețelor de masă albe.

— Arăți bine, Bob, minți ea. Scuze de întârziere. Traficul e de vină.

El se ridică și-i strânse mâna peste masă.

— Și eu abia am ajuns.

Discuția banală încetă și reîncepu în timp ce chelnerul aduse meniurile, le făcu sugestii și le propuse apă, luă comanda și le turnă vin în pahare. Până la urmă, după ce amândoi fuseseră serviți cu magret de canard, Kate trecu la subiect.

— Aș vrea să vă dau o mână de ajutor, Bob, spuse ea, luând furculița de pe masă. Trebuie să existe o pistă pe care am omis-o.

El nu-i răspunse, ci se lupta cu friptura din farfurie. Kate așteptă.

— Kate, uite ce-i, am făcut o greșeală, și n-o putem desface. Să așteptăm să

vedem unde duce campania din Herald. Crezi că îi va da în judecată?

— E destul de periculos să-i dai în judecată pentru calomnie, spuse ea. Am trecut prin asta. Dacă o va face, va trebui să intre în boxa martorilor și să

prezinte probe. Crezi c-o să vrea să facă asta?

— E un tip inteligent, Kate. Viclean. Bob netezea între degete mărgelușe de cocă. Nu mai știu ce să cred.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Bob! Ești un polițist excepțional – de ce renunți?

El ridică privirea și se uită la ea.

— Scuze, n-am vrut să fiu indiscretă. Dar nu-mi place să te văd așa, spuse ea.

Se instală liniștea, și, în timp ce amândoi sorbeau din pahare, Kate își blestemă repezeala. „Lasă omul în pace!” își zise.

Dar nu putea. Nu-i stătea în fire.

— Deci ce-ai făcut azi la poliția metropolitană?

VP - 166

— Niște povestioare nerezolvate, după cum ți-am spus, răspunse el. Am revizuit niște chestii referitoare la câteva investigații în curs – furturi de mașini, chestii de genul ăsta. De fapt, au fost și câteva mărunțișuri rămase de la cazul Bellei Elliott. Lucruri de la început, de când abia dădusem peste Taylor.

— Ceva interesant?

— Nu, nu chiar. Cei de la poliția londoneză s-au dus să se asigure că celălalt șofer al firmei de livrări Qwik Delivery a fost acasă în momentul în care noi veneam din Southampton.

— Care celălalt șofer?

— Erau doi șoferi în Hampshire în ziua aceea – știi asta.

Kate nu știa – sau nu-și amintea.

— Pe celălalt șofer îl cheamă Mike Doonan. La el ne-am dus mai întâi. Poate că numele lui nu ți-a trecut pe la ureche. Oricum, e aproape paralizat, are coloana vertebrală făcută praf – abia se mișcă –, și n-am găsit de fapt nicio pistă

legată de el.

— L-ai interogat?

— Da. El e cel care ne-a spus că și Taylor făcea o livrare în zonă în ziua aceea.

Nu știu dacă am fi aflat fără ajutorul lui. Taylor i-a făcut de fapt o favoare lui Doonan, deci nu există o înregistrare oficială a ieșirii lui. Și echipa care revede cazul i-a făcut o vizită. Aparent, n-a găsit nimic în plus.

Kate se scuză și se duse la toaletă, unde își notă repede numele celuilalt șofer și își sună un coleg ca să afle adresa lui Doonan. Pentru mai târziu.