— Da, e adevărat.
— Și că echipa dumneavoastră n-a izbutit să găsească niciun indiciu despre locul unde se află?
— Nu, asta nu e adevărat. Ancheta ne-a condus la acuzat.
— Cazul se bazează pe suspiciuni, presupuneri și probe incidentale, nu pe fapte, nu-i așa?
— Avem dovezi clare care îl leagă pe acuzat de dispariția Bellei Elliott.
— A, dovezile! Bănuieli ale legiștilor și martori nedemni de încredere. Nicio dovadă nu e tocmai solidă și asta, aș zice, pentru că ați urmărit de la început pe cine nu trebuia. Ați fost atât de disperați, încât l-ați împins pe clientul meu într-o relație fictivă și contrafăcută.
Jurații nu păreau la curent cu ce însemna o relație „fictivă și contrafăcută”, dar păreau interesați de spectacol. „Patru stele și «o evoluție remarcabilă» –
asta s-ar putea să scrie mâine în Telegraph”, se gândi Sparkes când coborî în cele din urmă din boxa martorilor, întorcându-se la locul său din sală.
Dar apogeul spectacolului nu fu atins decât după-amiază. Pleoștiți de prânzul luat în restaurantul tribunalului, jurații intrară în șir indian și se trântiră plictisiți pe scaunele lor învechite. Dar nu rămaseră așa mult timp.
Mama fetiței intră în boxa martorilor, îmbrăcată simplu în negru și purtând pe piept o insignă roșie cu mesajul „Găsiți-o pe Bella!”
Sparkes îi zâmbi încurajator, dar era nemulțumit că femeia alesese să poarte insigna și se temea de întrebările pe care le-ar fi putut declanșa.
Procurora, o femeie slăbuță în comparație cu namila de Sanderson, o călăuzi pe Dawn Elliott printre dovezi, lăsând-o să-și spună povestea în cuvinte simple și de efect.
Când Dawn izbucni în lacrimi descriind momentul în care își dăduse seama că
fiica ei nu mai era în curte, jurații o priveau absorbiți, iar unii dintre ei aproape începură să plângă ei înșiși. Judecătoarea o întrebă dacă nu vrea un pahar cu apă, și ușierul i-l aduse, în timp ce avocații frunzăreau dosarele, gata s-o ia de la capăt.
Era rândul lui Sanderson.
— Doamnă Elliott, Bella ieșea deseori afară să se joace? în curtea din față, acolo unde n-o puteați vedea?
— Uneori, dar numai pentru câteva minute.
VP - 135
— Minutele trec foarte repede, nu vi se pare? Ca mamă, aveți probabil atâtea de făcut…
Femeia zâmbi la această fărâmă de simpatie.
— Da, uneori sunt foarte ocupată, dar știu că am scăpat-o din priviri doar câteva minute.
— De unde știți?
— Găteam niște paste, așa cum am mai spus. Asta nu durează foarte mult.
— Altceva?
— Ei bine, am spălat și vasele între timp. Și am împăturit niște hăinuțe de-ale Bellei scoase din uscător, ca să nu trebuiască să le calc.
— Pare a fi fost o după-amiază încărcată. Și ați mai avut și vreo două apeluri pe mobil. Probabil a fost foarte ușor să uitați că Bella e afară.
Dawn începu să plângă din nou, dar Sanderson nici nu clipi.
— Știu că vă e greu, doamnă Elliott, dar vreau numai să stabilesc intervalul de timp în care a dispărut Bella. Înțelegeți cât e de important, nu?
Dawn încuviință din cap și-și suflă nasul.
— Și contăm pe dumneavoastră să fiți cât mai clară, pentru că Bella a fost văzută ultima oară în jurul orei 11.35, la chioșcul de ziare. Este corect?
— Am cumpărat niște dulciuri.
— Da, Smarties, conform chitanței. Dar asta înseamnă că intervalul de timp în care Bella ar fi putut dispărea e 11.35 – 15.30. Aproape patru ore. Pentru că
nimeni n-a mai văzut-o în acest interval.
Cu vocea scăzută, Dawn apucă strâns balustrada din boxa martorilor.
— Nu, n-am mai ieșit după aceea. Dar mama a auzit-o pe Bella în după-amiaza aceea, când ne-a sunat. Mi-a spus s-o sărut.
— Doamnă Elliott, puteți vorbi puțin mai tare pentru ca onorații jurați și judecătoarea să audă ce spuneți?
Dawn își drese vocea și îi ceru scuze judecătoarei.
— Mama dumneavoastră a auzit vocea unui copil în telefon, dar nu credeți că există posibilitatea ca vocea să fi provenit de la televizor? Mama dumneavoastră a declarat la poliție că n-a vorbit cu Bella.
— Bella n-a vrut să vină la telefon, a fugit să ia ceva.
— Am înțeles. Apoi s-a dus afară, după vreo oră.
