Întoarsă la masă, observă că Sparkes băga cardul de credit în portofel.

— Bob, eu te-am invitat, spuse ea.

El făcu un semn din mâna și zâmbi.

— A fost plăcerea mea. Mi-a părut bine să te revăd. Mulțumesc pentru conversație.

„Am meritat”, se gândi ea în timp ce ieșeau din restaurant. Pe trotuar, își strânseră mâna și se îndreptară fiecare spre biroul său.

Telefonul lui Kate începu să vibreze chiar când ea oprea un taxi, așa că îi făcu semn șoferului că poate să se îndepărteze.

— Există un Michael Doonan în Peckham, conform listei de alegători – îți trimit un mesaj cu adresa și numele vecinilor, îi spuse colegul responsabil de criminalitate.

— Ești genial, mulțumesc, spuse ea, făcând semn unui alt taxi.

Telefonul îi sună din nou aproape imediat.

VP - 167

— Kate, unde naiba ești? Am primit răspuns de la fosta soție a fotbalistului.

Stă lângă Leeds, așa că ia primul tren și-ți trimit informațiile pe e-mail. Sună-mă

când ești la gară!

VP - 168

32.

Miercuri, 17 septembrie 2008

Văduva

Cineva ne-a strecurat astăzi ziarul Herald pe sub ușă – îl acuză pe Glen din nou dar el l-a aruncat direct la gunoi. L-am scos și l-am ascuns în spatele sticlei cu înălbitor de sub chiuvetă ca să-l citesc mai târziu. Știam amândoi ce vine, pentru că cei de la Herald ne-au bătut la ușă ieri, țipând tot felul de întrebări și îndesând mesaje și plicuri în cutia de scrisori. Spun că încep o campanie pentru redeschiderea procesului, pentru ca Bellei să i se facă dreptate.

— Dar dreptatea pentru mine? m-a întrebat Glen.

E o aiureală, dar Tom ne-a sunat ca să ne spună că ziarul va avea de plătit la greu și, ce e mai important, n-are nicio dovadă. Ne-a spus că „trebuie să le închidem gura”, orice ar însemna asta.

— Herald ne bombardează cu artileria grea, dar e doar goana după

senzațional și bârfă, i-a spus lui Glen, care mi-a repetat discuția propoziție cu propoziție.

— Vorbește de parcă am fi la război, îi spun eu, apoi tac din gură.

Tom preconizează că așteptarea va fi mai rea decât realitatea, și sper că are dreptate.

— Trebuie să păstrăm tăcerea, îmi explică Glen. Tom va începe procedurile legale împotriva ziarului și ne sugerează să plecăm într-o mică vacanță, ca să

dispărem din peisaj până când se termină totul. O să intru pe internet să rezerv ceva.

Nu m-a întrebat unde vreau să merg, și, ca să fiu sinceră, nu-mi pasă.

Pastilele pe care le iau nu mă mai ajută, iar eu mă simt atât de obosită, încât îmi vine să plâng.

Până la urmă, Glen alege o destinație din Franța. În cealaltă viață aș fi fost încântată, dar acum, când îmi spune că a găsit o micuță cabană la țară, foarte retrasă, nu mai știu ce simt.

— Jeanie, zborul e mâine-dimineață la ora 7, prin urmare trebuie să plecăm de acasă la 4. Hai să facem bagajele, și o să mergem cu mașina. Nu vreau să

luăm taxiul, pentru că riscăm să anunțe presa.

VP - 169

Glen știe atât de multe! Slavă Domnului că mi-e alături și are grijă de mine!

La aeroport, ținem capul plecat, purtăm ochelari de soare și rămânem aproape ultimii la check-in. Femeia care ne controlează biletele abia dacă ne aruncă o privire și pune valiza pe banda rulantă înainte să ne întrebe dacă ne-am făcut singuri bagajele, darămite să mai aștepte răspunsul.

Am uitat cât de mult se stă la coadă în aeroporturi și suntem atât de stresați până când ajungem la poarta de îmbarcare, încât mie aproape că-mi vine să mă

întorc acasă.

— Haide, draga mea! îmi spune Glen, ținându-mă de mână în timp ce ne îndreptăm spre avion. Aproape am ajuns.

La Bergerac, se duce să închirieze o mașină, în timp ce eu aștept să iau geanta de pe carusel, uimită de bagajele care trec pe lângă mine. Ratez valiza noastră – a trecut multă vreme de când am folosit-o ultima dată, încât am uitat ce culoare are și trebuie să aștept până când toată lumea își recuperează

bagajele. Până la urmă ies din aeroport în soarele strălucitor de afară și-l văd pe Glen într-o mașinuță roșie.

— Nu cred că ne trebuie una mai mare, îmi spune. N-o să conducem prea mult, nu-i așa?

E ciudat, dar a fi singuri în Franța e altfel decât a fi singuri la noi acasă. Fără

rutina zilnică, nu prea știm ce să ne spunem. Prin urmare, nu ne spunem nimic.

Tăcerea ar trebui să fie odihnitoare după atâta zgomot și bătăi în ușă, dar nu-i așa. E chiar mai rău, într-un fel. Eu aleg să fac plimbări lungi prin pădurea din jurul cabanei, în timp ce Glen stă la soare și citește romane polițiste. Mi-a venit să urlu la el când am văzut ce cărți și-a adus. De parcă n-am fi avut suficient de-a face cu poliția.

Decid să-l las cu crimele lui perfecte și să stau în cealaltă parte a terasei cu niște reviste în brațe. Mă trezesc că mă uit la el, îl privesc și mă gândesc la el.

Dacă ridică privirea și mă vede, mă prefac că mă uit la ceva de dincolo de el.

Chiar așa și e, cred.

Nu știu exact după ce mă uit. Caut un semn, ceva – inocența lui, urmele lăsate de calvarul prin care a trecut, adevăratul bărbat din el, poate. Habar n-am.

Părăsim cabana numai ca să mergem la supermarket după mâncare și hârtie igienică. N-am niciun chef să cumpăr ceva de gătit. Nu mă simt în stare să mă

apuc să fac mâncare locală, așa că la prânz mâncăm pâine cu șuncă și cașcaval, iar seara un pui la rotisor cu salată de varză sau tot șuncă. Oricum nu prea ne e foame. E doar ceva cu care să ne umplem farfuriile.

VP - 170