— Am scăpat-o din vedere doar câteva minute.
— Da, mulțumesc, doamnă Elliott.
Dawn vru să iasă din boxa martorilor, dar Sanderson o opri.
— Încă n-am terminat, doamnă Elliott. Observ că purtați o insignă cu mesajul
„Găsiți-o pe Bella!”
VP - 136
Dawn atinse insigna cu un gest mecanic.
— Credeți că Bella este în viață, nu? întrebă avocatul.
Dawn Elliott încuviință din cap, neștiind unde ar fi putut-o duce întrebarea.
— Într-adevăr, ați dat interviuri, contra cost, ziarelor și revistelor în care ați declarat exact acest lucru.
Acuzația că Dawn făcea bani din dispariția fetiței stârni rumoare pe băncile jurnaliștilor, și pixurile se opriră din scris în așteptarea răspunsului.
Dawn deveni defensivă și strigă:
— Da, sper că este în viață! Dar a fost răpită, bărbatul acela a răpit-o.
Arătă cu degetul spre Taylor, care privi în jos și începu să noteze într-un carnet.
— Iar banii sunt pentru fondul „Găsiți-o pe Bella!”, adăugă ea încet.
— Am înțeles, spuse avocatul și se așeză.
•
Mai trecu o săptămână plină de declarații ale vecinilor și experților, de jurați bolnavi și dispute legale până când Dan Fry fu chemat în boxa martorilor să
depună mărturie.
Era un moment hotărâtor pentru el, și picioarele îi tremurau de emoție, în ciuda tuturor repetițiilor făcute în prealabil cu șefii lui.
Procurorul îl prezentă ca pe un tânăr polițist devotat, susținut de superiorii lui și de procedurile legale, și foarte hotărât să prevină răpirea unui alt copil.
Zăbovi puțin asupra cuvintelor folosite de Glen Taylor în conversațiile online, îndreptându-și privirea asupra juraților pentru a sublinia importanța dovezilor, încât aceștia aruncară priviri tot mai dese spre acuzat. Totul decurgea conform planului.
Când Sanderson se ridică să ia cuvântul, nu-și mai ținea mâinile în buzunar și nici nu mai vorbea relaxat; era un moment decisiv. Tânărul ofițer fu pus să reia conversațiile avute sub pseudonimul Goldilocks, cuvânt cu cuvânt. Fusese pregătit de echipa de acuzare pentru presiunea la care urma să fie supus, dar fu mai rău decât și-ar fi putut imagina cineva.
I se ceru să-și citească replicile la vorbăria obscenă a lui BigBear, și, în lumina rece a sălii de tribunal, cuvintele lui avură un efect ireal, ridicol.
— „Cum ești îmbrăcată în seara asta”? întrebă avocatul, cu fața lui pătată de mare băutor și cu umerii plini de mătreață.
— „Pijama de păpușică”, răspunse găliganul Fry, foarte serios. „Pantalonașii mei albaștri cu dantelă”.
Cineva din boxa presei râse înfundat, dar Fry încercă să-și păstreze cumpătul și citi mai departe:
VP - 137
— „Mi-e cam cald. Cred că va trebui să mi-i dau jos”.
— „Da, dăți-i jos!” replică avocatul cu voce plictisită. „Acum mângâie-te singură!” Cam pueril, nu? adăugă el. Îmi imaginez că în momentul acela nu purtați pijama albastră de păpușică, nu, domnule Fry?
Râsetele din public îl descumpăniră o clipă pe polițist, care trase însă aer în piept și răspunse:
— Nu.
Ordinea fu repede restabilită, dar răul fusese deja făcut. Dovada crucială
prezentată de Fry risca să fie redusă la o glumă obscenă.
Avocatul își savură victoria, apoi pătrunse pe teritoriul cel mai periculos al interogatoriului: ultima conversație prin e-mail cu Glen Taylor.
— Domnule Fry, v-a spus cumva Glen Taylor, adică BigBear, că a răpit-o pe Bella Elliott?
— A spus că avusese o fetiță adevărată.
— Nu asta v-am întrebat. Iar răspunsul acesta a venit după ce dumneavoastră, Goldilocks, i-ați cerut să vă spună asta?
— Nu, domnule.
— V-a întrebat: „Ți-ar plăcea asta, Goldie?”, iar dumneavoastră i-ați răspuns că v-ar plăcea foarte mult. Că vă excită propunerea.
