Suntem de patru zile aici când mi se pare că zăresc pe cineva pe aleea de la capătul curții. Prima persoană pe care am văzut-o prin zonă. Și o mașină e o apariție rară.

Nu-i acord prea mare importanță, dar a doua zi văd un bărbat care se apropie de cabană.

— Glen! strig eu. Vine cineva încoace.

— Intră în casă, Jean! șuieră el, și eu mă refugiez înăuntru, în timp ce el închide ușa și trage perdelele.

Așteptăm să bată la ușă.

Cei de la ziarul Herald ne-au găsit. Ne-au găsit și ne-au fotografiat: „Răpitorul și soția lui se bronzează într-un loc de vacanță exclusivist din Dordogne în timp ce Dawn Elliott își caută cu disperare copilul”. A doua zi, Tom ne citește titlurile la telefon.

— Suntem aici pentru că suntem vânați. Iar Glen a fost deja achitat de tribunal.

— Știu, Jean, dar ziarele au improvizat propriul lor tribunal. N-o să treacă

mult și se vor interesa de un alt subiect – sunt precum copiii, ușor de distras.

Ne spune că ziariștii de la Herald au verificat probabil tranzacțiile de pe cardul lui Glen și așa ne-au descoperit.

— Au voie să facă asta? întreb eu.

— Nu. Dar asta nu-i oprește.

Închid telefonul și încep să fac bagajele. Suntem din nou eroii negativi.

•

Când ajungem acasă, presa ne așteaptă deja, iar Glen îl sună pe Tom ca să

discute despre modul cum pot să-i oprească să mai scrie așa ceva despre noi.

— Asta e calomnie, Jeanie. Tom spune să-i dăm în judecată – sau să-i amenințăm că îi dăm în judecată. Altfel o să continue să scotocească prin viața noastră și să ne pună pe prima pagină.

Vreau ca totul să înceteze, așa că sunt de acord. Glen știe cel mai bine ce e de făcut.

Durează ceva până când avocații redactează scrisoarea de respingere a acuzațiilor. Trebuie să explice de ce toate poveștile din ziare sunt false, iar asta necesită timp. Eu și Glen mergem din nou la Holborn și luăm același tren pe care îl luam eu în timpul procesului. „Ziua cârtiței”10, îmi spune el. Încearcă să mă

bine dispună, și mi-e drag de el pentru asta.

10 Cunoscut film american din 1993 în care personajele sunt condamnate să retrăiască aceeași zi la nesfârșit.

VP - 171

De data asta, avocatul apărării nu e Charles Sanderson, e un personaj foarte stilat. Sunt convinsă că peruca lui nu se destramă. Pare bogat, de parcă ar conduce o mașină de fițe și ar avea o casă la țară, iar clădirea în care lucrează e din metal și sticlă. Calomnia e în mod evident metoda cea mai bună de a face rost de bani. Mă întreb dacă domnul Sanderson știe asta.

Tipul ăsta e foarte eficient. E la fel de rău ca procurorul, pune aceleași întrebări fără oprire. Îl strâng pe Glen de mână ca să-i arăt că sunt de partea lui, iar el îmi răspunde cu același gest.

Avocatul insistă asupra fiecărui detaliu.

— Trebuie să înțeleg cazul, domnule Taylor, pentru că e vorba, de fapt, despre o reluare a acuzației de răpire. Data trecută a fost rezolvată favorabil din cauza procedurilor poliției, dar ziarul Herald susține că ați răpit-o pe fetiță. Noi afirmăm că este o minciună și o defăimare. Dar cei de la Herald vor utiliza tot arsenalul de care dispun – cazul ca atare, dar și dovezile care n-au fost admise la tribunal. Înțelegeți?

Probabil amândoi am părut cam pe dinafară, pentru că Tom a început să ne explice într-un limbaj simplu, în timp ce avocatul cel stilat se uita afară pe fereastră.

— O să scoată la iveală multe mizerii, Glen. Și o să te împroaște cu ele ca să

câștige completul de judecată de partea lor. Trebuie să le arătăm că ești nevinovat ca să-i putem convinge pe jurați să voteze împotriva celor de la Herald.

— Sunt nevinovat, spune Glen cu înflăcărare.

— Știm. Dar trebuie să dovedim asta și să fim siguri că nu se vor produce surprize. Trebuie să începi lupta asta cu ochii deschiși, pentru că e vorba despre mii de lire în joc.

Glen mă privește, și încerc să par curajoasă, dar în sinea mea îmi vine să fug.

Bănuiesc că putem folosi banii murdari pe care i-am primit.

— Nu vor fi surprize, domnule Taylor, nu-i așa? întreabă avocatul cel stilat.

— Niciuna, spune Glen.

Îmi las ochii în pământ.

Scrisoarea apare a doua zi, iar Herald țipă pe toate paginile sale, la radio și la televiziune.

„TAYLOR ÎNCEARCĂ SĂ NE PUNĂ CĂLUȘ” sună titlul. Urăsc expresia „să ne pună căluș”.

VP - 172

33.

Vineri, 26 septembrie 2008

Mama

Fotografiile cu familia Taylor în Franța o enervară pe Dawn.

„E furioasă”, își alese ea statutul pe Facebook și postă un link la fotografia lui Glen în bermude și la bustul gol, întins pe un șezlong și citind un thriller numit Cartea morților.

Văzând atitudinea aceasta revoltătoare, simțea că-i vine să se ducă să-l scuture până când ar fi mărturisit tot adevărul. Ideea o chinui toată dimineața; își imagina la nesfârșit scena în care îl făcea pe Glen Taylor să se așeze în genunchi în fața ei și să-i implore iertarea. Era atât de sigură că va reuși, încât îl sună pe Mark Perry de la ziarul Herald și îi ceru o confruntare cu răpitorul.

— Aș putea să mă duc la el acasă. Aș vrea să-l privesc în ochi, și poate că ar mărturisi, spuse ea, exaltată de ideea întâlnirii cu răpitorul Bellei.

Perry ezită. Nu pentru că avea vreun scrupul să-l acuze pe Taylor – scria deja titlul articolului în minte în timp ce asculta –, dar voia să aibă acces exclusiv la această dramă, iar confruntarea pe treptele casei ar fi fost un eveniment public.

— S-ar putea să nici nu-ți deschidă ușa, Dawn, spuse el. Și atunci o să

rămânem ca fraierii cu coada între picioare. Trebuie s-o facem într-un loc unde să nu se poată ascunde. De exemplu, pe stradă, într-un moment când nu se așteaptă. O să aflăm când are următoarea întâlnire cu avocații și-l surprindem când intră. Doar noi, Dawn.

Ea înțelese și-și ținu gura. Știa că mama ei ar fi încercat s-o convingă să