Graffiti-urile însă persistă. Vopseaua se curăță greu, și niciunul din noi nu vrea să iasă să frece zidurile în văzul tuturor, așa că inscripțiile rămân acolo.

„SCÂRNĂVIE” și „PEDOFIL” scris cu litere roșii pe gardul grădinii.

— Copii, îmi spune Glen. Probabil de la școala locală, dacă e să ne luăm după

scris.

Primim săptămânal scrisori de la tot felul de nebuni, dar am început să le aruncăm direct la gunoi. Le mirosim deja de la o poștă. N-am văzut niciodată la magazine plicurile alea mici sau pixurile verzi cu care sunt scrise – probabil că

oamenii ăștia au propriii furnizori, ca și pentru foile dictando grosolane pe care le folosesc. Probabil sunt ieftine.

Înainte obișnuiam să mă uit la caligrafie și să ghicesc ce fel de om a trimis scrisoarea respectivă. Unele sunt pline de înflorituri – ca niște invitații de nuntă

– și cred că autorii lor sunt oameni în vârstă. Nimeni nu mai scrie așa în ziua de azi.

Nu toate sunt anonime. Unii își scriu adresa sus, cu litere gotice – nume drăguțe, gen Rose Cottage sau The Willows 11 –, și apoi își varsă fierea dedesubt.

Sunt foarte tentată să le scriu și eu și să le spun ce cred despre ei – să le răspund cu aceeași monedă. Repet în minte atunci când mă prefac că mă uit la televizor, dar nu pun nimic în aplicare. Ne-ar face numai rău.

— Sunt bolnavi, Jeanie, îmi spune Glen de fiecare dată când cineva ne vâră o scrisoare pe sub ușă. Ar trebui să ne fie milă de ei, serios.

Uneori mă întreb cine sunt și apoi mă gândesc că probabil sunt oameni ca mine și Glen. Oameni singuri. Oameni aflați la limită. Prizonieri în propriile case.

Cumpăr un puzzle de la un magazin local de reduceri. Imaginea unei plaje cu stânci și pescăruși. O să am cu ce să-mi ocup după-amiezile. Va fi o iarnă lungă.

11 În traducere, „Căsuța cu trandafiri" și „La sălcii”.

VP - 179

35.

Vineri, 18 decembrie 2009

Reporterița

Fusese o săptămână liniștită – Crăciunul, care se apropia în viteză, umpluse ziarul cu prostioare festive și povești încurajatoare despre obstacole depășite.

Kate își frunzări agenda, mai degrabă din obișnuință decât cu speranță, dar nu găsi nimic de care să se ocupe. Ziarul era deja plin cu lecturi de weekend –

articole interminabile, coloane isterice, pagini întregi cu rețete de Crăciun și dietele de după. Terry părea fericit, oricum.

Spre deosebire de jurnalistul specializat în criminalitate, care trecu pe lângă

biroul lui Kate în drum spre toaletă și se opri o clipă să-și manifeste furia:

— Articolul meu de Crăciun a fost eliminat, spuse el.

— Bietul de tine! Care din ele? întrebă Kate.

Tipul era renumit pentru capacitatea de a recicla știrile – „Tomberonul ecologic al știrilor”, o numea el vesel.

— Bella. Pentru Dawn e al treilea Crăciun fără fiica ei. Ce-ai zice să bem un păhărel la prânz?

— Bella, Dumnezeule! Am uitat de tine, spuse Kate, privind fotografia cu Bella de pe biroul ei. Îmi pare nespus de rău!

Campania inițiată de ziarul Herald se domolise îndată ce acuzația de calomnie devenise realitate, și ambele părți se retrăseseră în spatele liniilor de apărare.

Kate auzise o bârfă potrivit căreia directorul ziarului se certase rău cu redactorul din cauza primului articol și, curioasă, îl convinsese pe Tim, echivalentul ei de la Herald și un vechi prieten, să-i povestească totul la câteva pahare de vin. Inițial, el fusese foarte atent să nu scape prea multe detalii, dar știrea era prea bună ca să n-o povestească așa cum trebuia. Se mutaseră într-un pub vizavi de tribunal, și îi spusese lui Kate cum avocatul ziarului îl acuzase pe Mark Perry că îi ignorase sfaturile și folosise în articol „expresii scandaloase” și afirmații greu de susținut.

— Îmi imaginez că „ochii ucigași ai lui Taylor” e una dintre, răsese Kate. Mi s-a părut că sunteți pe teren mlăștinos.

VP - 180

— Da, a fost una dintre formulările dragi lui Perry. Oricum, avocatul spunea că Mark nu face decât să sporească suma daunelor morale cu fiecare scamatorie de genul ăsta.

— Iar Taylor are suficienți bani să deschidă proces. A primit de la poliție, spusese Kate.

— Redactorul a fost de acord să renunțe la acuzații directe și hărțuire. A lăsat-o mai moale cât timp procesul de calomnie e în desfășurare.

— Dar n-o să renunțe la campanie, nu? întrebase Kate. Clar va trebui să

plătească daune în cazul ăsta. Ar fi ca și cum ar admite că s-a înșelat.

Tim făcuse o grimasă și-și privise paharul cu Merlot.

— Nu e prea fericit. A dat cu pumnul în monitor, apoi a dat buzna în redacție și a urlat la toată lumea că suntem niște amatori. Îi place să-și împartă

suferințele. Cică e o strategie de echipă.

Kate îl bătuse prietenește pe umăr, apoi plecase acasă.

•

Așa cum prezisese Tim, ziariștii de la Herald se liniștiseră, iar procesul de calomnie păru să se împotmolească de ambele părți.

Dar Kate era pregătită să încerce din nou. Trebuia să-și găsească agenda de anul trecut, în care mâzgălise adresa din Peckham a unui tip pe nume Mike Doonan.

— Ies puțin să verific o informație, îi spuse lui Terry. Mă găsești la telefon dacă ai nevoie de mine.

Dură o eternitate să traverseze podul Westminster și să se târască pe Old Kent Road, dar șoferul de taxi opri în cele din urmă în umbra unei clădiri jalnice, cu arhitectură tipică pentru anii ’60. O cutie gri de beton, împestrițată de geamuri murdare și de farfuriile antenelor de cablu.

Kate ajunse la ușă și sună. Știa ce vrea să spună – avusese timp suficient în taxi să planifice totul –, dar nu-i răspunse nimeni. Soneria răsună în apartament, dar acesta fu singurul sunet.

— E plecat, se auzi o voce din apartamentul de lângă.

O voce de femeie.

— La naiba, speram să-l prind acasă! înțelesesem că nu se poate mișca, răspunse ea.