— În fine, am decis să lăsăm totul în urmă și să privim spre viitor.
M-a privit de parcă ar fi vrut să spună ceva important, dar apoi și-a luat seama.
— E viața ta, Jean. Faci ce crezi că e mai bine pentru tine.
— Viața noastră, mamă. A mea și a lui Glen.
•
Glen mi-a spus că ar trebui să încep să-mi caut ceva de lucru, măcar cu jumătate de normă. Undeva în altă parte, nu în orășelul nostru.
I-am spus că mi-e frică să am de-a face cu necunoscuți, dar am convenit că
îmi trebuia o ocupație. Ceva în afara casei.
Glen a zis că revenise la ideea de a-și deschide propria afacere. Dar nu o firmă de transport. Ceva pe internet. Un fel de servicii.
— Toată lumea se ocupă cu așa ceva, Jeanie. Se fac bani ușor, și am ajuns să
mă pricep.
Mi-a venit să spun atâtea lucruri, dar cel mai bine părea să tac din gură.
Încercarea noastră de a privi spre viitor n-a durat decât o lună. Eu am început să lucrez la un salon mare de coafură din oraș, vinerea și sâmbăta. Suficient de mare ca să rămân anonimă, cu multe cliente și puține întrebări indiscrete. Era mai de fițe decât Hair Today, cu produse de păr foarte scumpe, îți puteai da seama cât costă după faptul că miroseau a migdale. În zilele când mă duceam la serviciu luam metroul, apoi mergeam pe jos pe Bond Street. Mă simțeam bine, mai bine decât mă așteptasem.
Glen stătea acasă în fața monitorului, își „construia imperiul”, cum îi spunea el. Cumpăra și vindea chestii pe ebay. Piese auto. Primeam tot timpul colete care umpleau holul, dar măcar avea o ocupație. Îl ajutam și eu câte puțin, făcând pachete și ducându-mă la poștă pentru el. Am intrat pe un făgaș zilnic.
VP - 149
Dar niciunul din noi n-a reușit să lase procesul în urmă. Nu puteam să nu mă
gândesc la Bella. Fusese aproape fetița mea. Mă trezesc spunându-mi că ar trebui să fie cu noi. Să fie copilul nostru. Uneori îmi doresc ca el s-o fi răpit în ziua aceea.
Dar Glen nu se gândește la Bella. Nu poate să uite de înscenarea lui Fry. Îl apasă. Îl văd cum se chinuie, cum se frământă, și, de fiecare dată când la televizor se vorbește despre poliție, se înfurie și spune că polițiștii i-au distrus viața. Am încercat să-l conving să renunțe la obsesia asta, să privească spre viitor, dar nu pare să mă audă.
Cred că a dat un telefon, pentru că Tom Payne a venit să ne vadă într-o joi dimineață să ne explice cum putem să dăm în judecată poliția din Hampshire.
Ne-a spus că am primi o compensație pentru tot ce a avut de îndurat Glen.
— Așa le trebuie! Am stat închis luni de zile din cauza șmecheriilor lor, a spus Glen, iar eu m-am dus să pregătesc ceaiul.
Când m-am întors, făceau calcule pe biroul lui Glen. Glen s-a priceput tot timpul la numere. E atât de inteligent! La finalul socotelilor, Tom a spus:
— Cred că ai putea obține cam un sfert de milion de lire, iar Glen a sărit de parcă ar fi câștigat la loterie.
Am vrut să-i spun că n-aveam nevoie de bani – că nu voiam banii lor murdari.
Dar n-am făcut decât să zâmbesc și l-am luat de mână.
•
E un proces lung, dar îi dă lui Glen ceva nou de făcut. Coletele ebay încetează
să mai sosească, și acum el stă la masa din bucătărie cu hârtiile lui, citește rapoarte și taie paragrafe, subliniază pasaje importante cu carioci colorate noi, perforează documente și le aranjează în dosare. Uneori îmi citește și mie, să
vadă ce părere am.
— Efectele pe care le-a avut procesul și stigmatul cu care e nevoit să trăiască
domnul Taylor îi cauzează deseori atacuri de panică atunci când își părăsește domiciliul.
— Așa ți se întâmplă? îl întreb eu.
N-am observat. Sau, oricum, nu seamănă cu atacurile de panică pe care le are mama.
— Da, simt că mă roade stomacul, îmi spune. Crezi că vor cere expertiza unui medic?
Oricum nu prea ieșim din casă. Mergem doar la magazine și am fost o dată la cinema. Plecăm foarte devreme la cumpărături și numai în supermarketuri mari, unde nu trebuie să vorbim cu nimeni, dar aproape tot timpul îl recunoaște cineva. Nu-i de mirare, de fapt. Fotografia lui a apărut zilnic în ziare pe durata VP - 150
procesului, și toate casierițele știu cine e. I-am spus că pot merge singură la cumpărături, dar nici n-a vrut să audă. Nu vrea să înfrunt lumea de una singură.
Mă ține de mână și face pe curajosul, iar eu am învățat să le arunc o privire tuturor celor care se uită la noi încât să-i fac să tacă din gură.
E mai dificil când întâlnesc oameni pe care îi cunosc. Când mă văd, unii traversează strada, prefăcându-se că nu m-au observat. Alții vor să știe tot. Mă
trezesc repetând la nesfârșit același lucru: „Suntem bine. Am știut tot timpul că
adevărul va ieși la iveală – că Glen e nevinovat. Poliția are de dat socoteală”.
