Un cap se ivi de după ușă. O femeie bătrână, cu părul făcut permanent și un șorț de bucătărie la brâu.

— S-a dus până jos, la agentul de pariuri. Nu iese prea mult în ultima vreme, din cauza durerilor de spate, săracul Mike! Dar încearcă să plece zilnic de acasă.

Aveați întâlnire cu el?

VP - 181

Kate îi zâmbi vecinei.

— Nu chiar. Am zis să încerc, poate îl găsesc. Lucrez la un articol despre un bărbat cu care domnul Doonan a lucrat la un moment dat. Glen Taylor. Cazul Bella.

Vecina deschise ușa mai larg.

— Cazul Bella? A lucrat cu tipul ăla? Nu mi-a spus niciodată. Vreți să intrați și să-l așteptați?

În cinci minute, doamna Meaden îi povestise deja lui Kate despre problemele medicale ale lui Doonan – osteoartrita degenerativă, care se agrava pe zi ce trecea –, despre patima lui pentru pariuri, fostele neveste și regimul lui alimentar.

— Mănâncă fasole toată ziua, nu-i bine. Eu mă duc la cumpărături pentru el săptămânal, iar copiii din vecini îi mai fac comisioane.

— Sunteți foarte amabilă. Are noroc să aibă vecini ca dumneavoastră.

Doamna Meaden păru mulțumită.

— Așa procedează orice bun creștin. Vreți un ceai?

Kate puse ceșcuța cu flori și farfurioara pe brațul fotoliului și gustă o bucățică

de plăcintă cumpărată din comerț.

— E ciudat că n-a menționat nimic despre faptul că îl cunoaște pe acest Glen Taylor, nu-i așa? spuse doamna Meaden, scuturându-și firimiturile de pe șorț.

— Lucrau împreună. La Qwik Delivery, spuse Kate.

— Mike a fost șofer ani de zile. Zice că asta i-a distrus spatele. Nu prea are prieteni. Nu ceea ce numesc eu prieteni, adică oameni care să vină să-l vadă.

Obișnuia să meargă la un internet-café din apropiere – spunea că e un fel de club. Se ducea în mod regulat înainte de pensionare. Mi s-a părut întotdeauna ciudat pentru un bărbat de vârsta lui. E totuși singur, mă gândesc că se plictisește teribil.

— Nu știam că există un internet-café pe-aici. Aveți idee cum se numește?

— Mi se pare că e pe Princess Street. E un local ponosit, cu geamuri fumurii.

A, uitați-l pe Mike!

Auziră sunetul picioarelor târșâite și ciocănitul bastonului cu care lovea cimentul.

— Bună, Mike! spuse doamna Meaden după ce deschise ușa. E o doamnă de la ziar care vrea să stea de vorbă cu tine.

Doonan făcu o grimasă când o văzu pe Kate.

— Scuze, drăguțo! Mă doare spatele. Poți veni altă dată?

Kate se apropie de el și-l luă de mână.

— Lăsați-mă măcar să vă ajut!

VP - 182

Și intră. Mirosul din apartamentul lui Doonan nu era izul de varză și dezinfectant din apartamentul vecin. La Doonan mirosea a bărbat. A transpirație, a bere, a țigări vechi și a picioare.

— Ce vrei să vorbești cu mine? Am spus totul poliției, zise Doonan în timp ce Kate se așeză pe un scaun de lemn în fața lui.

— Glen Taylor, spuse ea.

— A, despre el e vorba.

— Ați lucrat împreună, nu?

Doonan încuviință din cap.

— Scriu un articol despre el. Încerc să aflu cine e cu adevărat.

— Atunci n-ai nimerit persoana potrivită. Nu mi-a fost prieten. Am spus deja la poliție. Un nemernic, dacă vrei să știi.

„Vreau să știu”, se gândi ea.

— Se credea tot timpul mai bun decât noi. Se angajase prost, zicea, până

când găsea o slujbă mai bună.

Kate îi găsi punctul slab și insistă.

— Da, am auzit că era cam arogant.

— Arogant? E puțin spus. Ne împuia capul la cantină cu povești din perioada în care conducea o bancă. Apoi s-a luat de mine cu durerea mea de spate. I-a spus șefului că îi păcăleam și că nu era atât de grav. Că mă prefăceam.

— Cred că asta v-a creat probleme.

Doonan zâmbi amar.

— Ironia e că eu l-am ajutat să primească slujba la Qwik Delivery.

Kate ridică brusc ochii.

— Serios? Deci îl știați de dinainte. Unde îl întâlniserăți?

— Pe internet. Pe un forum sau ceva.

Doonan părea mai nesigur pe el.